Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Constantina Raveca Buleu: O carte postumă a lui Andrei Moldovan

 

Dacă mă văd nevoit să afirm că nu am ajuns la concluzii conform așteptărilor, nu înseamnă că a fost o muncă zadarnică și că nu există câteva observații de luat în seamă” – notează regretatul Andrei Moldovan în studiul introductiv al volumului său postum Romanele poeților, apărut în 2022 la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, într-o ediție îngrijită de Ioan Pintea și Menuț Maximinian. Formulată la capătul unei aprofundate cercetări iscate de o suită de întrebări și probleme generate de producțiile romanești ale unor poeți consacrați din literatura română – de la încercarea de a descifra motivele mai mult sau mai puțin aparente ale orientării acestora spre roman, la analiza sistematică a translărilor substanței lirice în creația romanescă, de la cântărirea potențialului inovativ al romanelor scrise de poeți, la identificarea mutațiilor din substanța comunicării –, această mărturisire caligrafiază un subtil autoportret al omului de cultură Andrei Moldovan, perpetuu dedicat valorilor literaturii române, generos și neobosit în elaborarea de proiecte (volume de eseuri și studii, dicționare, etc), avizat în perimetrul canonic și deschis spre vocile mai mult sau mai puțin marginale, cu o impecabilă armătură exegetic-teoretică și imersat cu întreaga sa ființă în temele pe care a ales să le abordeze.

Inventariind genealogia romanului românesc scris de către poeți – de la Bolintineanu, Eminescu sau Macedonski, la Blaga, Arghezi, Vasile Voiculescu sau Marin Sorescu –, Andrei Moldovan observă că „în ultimele decenii, cred că putem vorbi de un aspect mai puțin obișnuit când, de astă dată, un număr mare de poeți, din generații diferite, ajung să comunice prin roman”. Cu toate că, în mod mărturisit, el conferă întâietate textelor romanești, autorul consultă opiniile exegezei și își consolidează ipotezele prin afirmațiile poeților-romancieri (culese mai ales din interviurile acestora), ceea ce îi permite să remarce faptul că „o seamă de poeți consideră că nu au trecut hotarele unui alt gen literar, ci că, pur și simplu, au perceput că narativul este un spațiu care, din punctul lor de vedere, aparține și poemului”.

Constatarea generează o subtilă conexiune de ordin teoretic, care readuce în discuție Poetica lui Aristotel, „lucrare în care se afirmă existența a doar două genuri literare: dramaticul și epicul. Liricul nu ar fi un gen distinct, ci ar exista în structurile celorlalte două”. Aceeași arheologie atentă a spațiului romanesc îl determină pe autor să afirme că  „o parte dintre autorii poeți caută romanul ca pe o experiență nouă, atrași de posibilitatea unei comunicări diferite, comunicare ce ar putea să le descopere posibilități noi de exprimare a personalității creatoare, mai generoase în narativ”. Simetric, el se oprește şi la metamorfozele de profunzime ale sensurilor comunicării, la subtext. Însă, dacă ipoteza inovației inedite la palierul structurii romanului se infirmă în general (cu excepția câtorva tentative: Matei Vișniec cu Negustorul de începuturi de roman sau Emilian Galaicu-Păun cu Țesut viu. 10x10), propensiunea poeților înspre perspective noi este certă, mai cu seamă când este vorba despre un vector de interiorizare a lumii.

Un pas mai departe, preferința majorității poeților-romancieri acordată explorării universului lăuntric condiționează temele, simbolismul sau viziunea de ansamblu ale materiei romanești, în vreme ce formele clasice ale romanului trec printr-un proces de metamorfozare aparentă, marcată de ludic, de agresivitate și de subiectivitate, termenul ultim fiind o redimensionare din interior. „Ceea ce nu poate trece neobservat – scrie concluziv Andrei Moldovan – este faptul că, în mai toate romanele autorilor la care facem referire, realitatea iese din tiparele la care tradiția a osândit-o și își năruie limitele, trece peste convențiile sedimentate, oferind astfel o altă imagine, surprinzătoare deseori, cu forța necesară de a se impune.”

Primul act al acestui fenomen îi aparține lui Mircea Ciobanu, un Un deschizător de drumuri al cărui roman „dă semne de convertire, de necesară raportare la poematic”, ceea ce îl transformă într-o materie cu o puternică încărcătură dialogică pentru un teoretician fascinat de mecanismele ascunse ale extensiei narative a po(i)eticului. Demonstrată de exegeza operei lui Mircea Ciobanu (mai cu seamă de către Nicolae Manolescu), înrudirea dintre proza și poezia sa îl orientează pe Andrei Moldovan către o microparalelă a volumului Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (1966) cu romanul Patimile (1968), înainte de a se lansa în demonstrarea ipotezei potrivit căreia Mircea Ciobanu „construiește și structurează narativul printr-o dezvoltare, cât se poate de naturală, a poemului”. Odată stabilite limitele teoretice ghidate exegetic, demonstrația se concentrează asupra romanului Tăietorul de lemne (1974), supus unui exercițiu de close reading, cu fabuloase decupaje hermeneutice, menite să ilustreze dinamica curgerii poematice în roman.

O paralelă regresivă se impune și în avanscena capitolului Ființă și sacru în romanele lui Adrian Popescu, unde romanul Tânărul Francisc (1992) își reclamă antecedentele lirice – inclusiv volumul de debut, intitulat Umbria (1971), provincia lui Francisc de Assisi –, înainte de a-și dezvălui palierele de sens. „Problema cea mai importantă este cea a autorului, nu a personajului” – observă cu acuitate Andrei Moldovan, în viziunea căruia tocmai căutarea de sine realizată prin intermediul Sfântului Francisc este responsabilă pentru încărcătura lirică a romanului „în care miracolul [legat în mod esențial de profunzimile ființei] nu este decât o altă dimensiune a realității”. În demonstrația lui Andrei Moldovan, Cortegiul magilor (1996), romanul consecutiv al lui Adrian Popescu, potențează perspectiva „din interior” a sacrului, cu o tramă narativă construită pe o logică similară metempsihozei din romanul Adam și Eva al lui Liviu Rebreanu, în care lumea contemporană se lasă întrezărită într-un discurs dominat de o minuțioasă documentare a spațiului iudaic din timpul nașterii lui Iisus, iar mărcile temporale tind să se estompeze, încurajând identificarea naratorului (responsabil pentru versiunile marginale a unor evenimente biblice) cu autorul, pentru care scrierea romanului reprezintă „o însărcinare pioasă și necesară”. 

Pivotul rebrenian se insinuează și în ilustrarea prozei ardelenești a „argeșeanului Horia Bădescu” – ilustrată de romanul Joia patimilor (1981) –, cu subtile conexiuni structurale urmărite de Andrei Moldovan cu o admirabilă atenție la detaliile de arheologie romanescă, la similitudinile de construcție a personajului și de punere în scenă a evenimentului istoric, cu o paralelă explorare a dimensiunii psihologice. Contraponderea magică a prozei ardeleanului – prin adopție – Horia Bădescu evoluează demonstrativ pe un dublet romanesc – Zborul gâștei sălbatice (1989) și O noapte cât o mie de nopți (2011) –, din care autorul, în ciuda faptului că pune în pagină un discurs comparatist cu excelente trimiteri la proza de factură existențialistă, extrage un filon autohton ce coboară până la Nicu Gane, Gala Galaction, Vasile Voiculescu sau Mircea Eliade, în detrimentul realismului magic al sud-americanilor (din comparația plauzibilă emisă de unul dintre comentatorii francezi ai operei lui Mircea Bădescu, Robert André). Rezultă de aici o seducătoare schiță a unui realism magic autohton, cu solide ilustrări istorice și excelente manifestări contemporane.

Dezinvoltura cu care Horia Gârbea se mișcă în universurile genurilor literare, natura hibridă a scrierilor sale, dar și livrescul sau satiricul care le permează sunt doar câteva dintre dimensiunile explorate de Andrei Moldovan în tentativa sa de a diagnostica o creație romanescă ce „sfidează cu naturalețe canoanele genului, fără însă a-l părăsi”. Simetric, insistența cu care Adrian Alui Gheorghe contracarează eventuala sa fixare în nișa poeților-romancieri prin crearea unui roman (Urma, 2013) „scris după toate regulile genului” și străin de orice gest de convertire a identității poetice devine reperul analizei respectuoase pe care Andrei Moldovan o dezvoltă în paginile volumului său, în ciuda tezei care-l guvernează. La polul opus evoluează Mircea Cărtărescu, stăruitor în declarația „scriu poezie sub formă de romane acum”, ordonatoare în comentariul pe care autorul îl consacră Solenoidului (2015).

După o decantare rafinată a nucleului poematic al romanului Rădăcina de bucsau, publicat de O. Nimigean în 2010, Andrei Moldovan explorează Desenul lumii după Nichita Danilov într-o elegantă lectură anticanonică a romanului Ambasadorul invizibil (2010), ce respinge eticheta conferită lui de exegeză – „roman labirintic” – în favoarea unei simplificări arhetipale impecabil demonstrate inclusiv la palierul ritualic: povestirea. Mai mult decât atât, în țesătura povestirii se configurează noi contururi ale realității, capabile să legifereze „trăirea în fabulos”, un fabulos crescut din interiorul realului, nu exterior lui, precum fantasticul.

Înarmat cu reacțiile critice la romanul Vrăjmaș (2014) – de la Sorin Lavric la Ștefan Borbély –, Andrei Moldovan insistă pe redimensionarea frazei poetice și pe subiectivismul profund etalat de Liviu Ioan Stoiciu, în vreme ce, parcurgând sistematic opiniile criticilor, el evită relocarea romanului lui Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu mai apune (2014), în categoria „romanului autobiografic”, invocând o mefiență asumată în raport cu termenul, justificată de faptul că „autobiografia este doar autobiografie, la îndemâna oricui, câtă vreme romanul face parte din lumea creațiilor care produc valori estetice”. Merită consemnat că aceleiași rețineri i se supune și Siberii, romanul din 2017 al lui Radu Ulmeanu, supus unei minuțioase analize în paginile acestui volum.

Cu un excelent exercițiu de oglindire critică, Andrei Moldovan consolidează teza poematicului din dezvoltările narative ale lui Dan Coman și demonstrează, pas cu pas, că unul dintre romanele lui Varujan Vosganian, Copiii războiului (2016) – catalogat drept „elegie epică” în paginile acestui studiu –, departe de a semnala o abandonare a poeziei prin revenirea la roman, este „o transpunere a poematicului în spații mai generoase, de natură să îi confere mai multă libertate, să îi redea o viață în care structurile se recompun, iar limitele sunt mereu depășite”. Pe aceeași linie hermeneutică se menține și ilustrarea forței poematice a romanelor lui Gabriel Chifu, punctând apropierea acestuia de metaroman și punând în dezbatere spinoasa disociere identitară a romancierului în raport cu poetul, frecvent abordată în cronicile consacrate creației sale romanești.

Andrei Moldovan analizează romanul Supa de la miezul nopții (2017) în siajul comentatorilor care văd în opera Martei Petreu o creație omogenă, înainte de a-și contraria tentația inițială de a vedea în Transparență, romanul lui Radu Vancu din 2018, un „poem amplu, ca o mărturisire despre propria-i ființă, cu toată gama trăirilor lăuntrice”, prin decopertarea unor structuri romanești clare, în ciuda câtorva „poetizări”, păcat împărtășit, crede autorul, de mulți dintre poeții care scriu roman. Căderea cortinei îi este rezervată unui roman semnat de Dumitru Crudu – Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (2019) –, într-un comentariu ce încorporează nuanțele fracturiste și opera poetică, dezvoltându-se într-un rafinat exercițiu comparat.

La capătul acestui tur de forță inspirat de o ipoteză convertită în obsesie, decantată cu un impecabil instrumentar teoretic și cu o fabuloasă atenție la nuanțe, se configurează imaginea unui autor angrenat până la capăt într-o campanie de izgonire a zădărniciei din universul creației literare, din moment ce nimic nu e mai străin de opera vieții sale decât zădărnicia...

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5