Constantina Raveca Buleu: Orice iluzie de putere nutrită azi de scriitorul român se lovește de zidul inerției și indiferenței sociale

Constantina Raveca Buleu s-a născut la Bistriţa. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba şi literatura română – limba şi literatura germană (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul aceleiaşi facultăţi (2003). În 2008 a obţinut titlul de doctor în filologie, cu distincţia Summa cum laude, cu teza Paradigma puterii în secolul al XIX-lea. Petrece un stagiu de cercetare la Universitatea din Bologna (2005) şi un stagiu de cercetare la Jawaharlal Nehru University, New Dehli, India (2009), participă la mai multe congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale. Este membră al Uniunii Scriitorilor din România şi a Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România. Publică studii şi cronici literare în mai multe reviste din ţară şi din străinătate.  
Volume: Reflexul cultural grec în literatură (2003); Dostoievski şi Nietzsche. Congruenţe şi incongruenţe (2004); Patru eseuri despre putere. Napoleon, Dostoievski, Nietzsche şi Foucault (2007); Paradigma puterii în secolul al XIX-lea (2011); Voinţa de putere sub semnul ideii europene. Supliment al revistei „Contemporanul”  (2012); Critică şi empatie (2017);  Geometrizări (2019); Splendor singularis ( 2021).

 Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note la volumul Bucura Dumbravă, Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini (2016)
Premii: Premiul pentru eseu acordat de Biblioteca Judeţeanã “Octavian Goga”, în cadrul celei de-a doua ediţii a “Anului editorial 2007 – carte şi presã clujeanã”; Premiul pentru ştiinţă enciclopedică şi graţie literară, „Contemporanul”, 2011; Premiul Adrian Marino pentru Critică, istorie literară şi eseu, Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2011; Premiul Liviu Petrescu pentru Critică şi istorie literară, Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2017.

Născută la Bistriţa, crescută la Prundu Bârgăului, acolo unde aţi şi absolvit Liceul „Radu Petrescu”. Ce rol ocupă aceste date în biografia dumneavoastră?

Îmi place să cred că Nietzsche avea dreptate atunci când afirma că tot ceea ce este bun vine dintr-o moștenire. Iar pentru mine, locurile natale configurează primul cerc al unei moșteniri nu numai biologice, ci și culturale. Sunt locurile care, prin istoriile bunicilor și prin conduita tuturor celor din jur, mi-au inoculat valori organice, m-au învățat să privesc și să înțeleg lumea dintr-o perspectivă socio-etnică deschisă, fluidă, torelantă, să-mi asum fiecare umbră și să lupt pentru fiecare achiziție spirituală, să mă cunosc pe mine însămi înainte de toate și să-i respect pe ceilalți, indiferent de propensiunile pe care le au.

De când mă știu pe această lume, mi s-a tot spus că am privilegiul de a viețui într-o zonă culturală majoră, cu o istorie fabuloasă, caligrafiată deseori în jurul spațiului cutumiar al regimentelor grănicerești, cu o literatură extrem de valoroasă, care-i include pe George Coșbuc (badea George, cum îi spunea tata în copilărie, atunci când îmi recita versuri sau când îmi povestea despre activitatea lui de traducător) și pe Liviu Rebreanu (în ale cărui romane am regăsit multe dintre aspectele mentalitare ale mediului rural din copilăria mea), dar și cu o efervescență artistică multidimensională, reflectată în triumful multor artiști plastici, muzicieni sau soliști de operă. Dacă Bistrița rămâne locul magic de unde aproape săptămânal mama cumpăra cărți, valorificând resurse de multe ori oculte, sau arena competițiilor școlare, unde îmi puteam măsura puterile (intelectuale, nu fizice) cu elevii altor şcoli, Prundu Bârgăului reprezintă creuzetul de exclență al formării mele spirituale, începând cu anii de grădiniță, petrecuți sub vraja unei educatoare pe care o adoram, domnișoara Vlad, trecând apoi prin regimul exigent al claselor primare, guvernate de doamna Maria Neamțu, și terminând cu cristalizările din vremea liceului.

Mulți dintre profesorii mei au fost și profesorii părinților mei, ceea ce însemna, din start, o responsabilizare suplimentară, pentru că, nu-i așa, nici o moștenire nu este validă în absența unui spor calitativ! Rezultatul s-a dovedit a fi un copil mult prea „cuminte” pentru gusturile rebelului meu tată, deși am vaga suspiciune că acest lucru nu l-a deranjat câtuși de puțin. Oricum, datorez foarte mult profesorilor mei, care m-au făcut să iubesc și să respect fiecare materie predată, ceea ce a dus în final și la o dilemă privind cariera și opțiunile mele academice: științele reale sau literatura. Repetam astfel, în mod inconștient, o dilemă paternă, însă, spre deosebire de tatăl meu, inginerul care scrie poezie, eu am optat pentru științele filologice, păstrând un atașament neschimbat pentru exactitate și „geometrizări” (titlul uneia dintre cărțile mele), un rol decisiv în acest joc optativ avându-l dirigentele meu, profesorul de limba și literatura română Mircea Gâvan.  

Fiecare dintre noi avem un spaţiu al copilăriei din care ne adăpăm, prindem aripi şi pornim apoi în lume. Dacă ar trebui să descrieţi spiritul locului unde aveţi rădăcinile, ce aţi aşeza în primele rânduri?

Pentru mine, spiritul locului unde am văzut lumina zilei înseamnă poveste, narațiuni multiple, capacitatea de a recepta și transfigura, mai mult sau mai puțin ficțional, cele ce au fost și cele ce sunt. Am crescut cu poveștile bunicii de pe Secu; povești nu cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, ci cu întâmplări adevărate, ale căror eroi erau membrii familiei noastre, mulți dintre ei trecuți demult în neființă. Așa am aflat despre peregrinările străbunicului pe frontul italian al Primului Război Mondial, despre aventurile amoroase ale unuia dintre frați, dar și despre atmosfera șezătorilor din vechime sau despre comunitatea multiculturală interbelică din zonă, despre obiceiurile evreilor sau conduita sașilor, despre politicile matrimoniale și transgresiunile de tot felul, rămase în legendariumul familiilor locale de „gazde”. Grație acestor povești, mulți dintre strămoșii mei s-au convertit, în mintea mea, în personaje simili-mitologice, departe de mine și, totuși, parte intrinsecă din fiinţa mea profundă.

Teza de doctorat a fost Paradigma puterii în secolul al XIX-lea. Care ar fi, făcând un arc peste timp, paradigma puterii în zilele noastre?

Scriind teza de doctorat, am fost permanent conștientă de forța proiectivă a multora dintre dimensiunile puterii explorate în secolul al XIX-lea, de la mișcările naționale la spiritul revoluționar, de la instrumentalizarea politică (devenită azi geopolitică) a beligeranței la înțelegerea raporturilor pe vectorul metropolă-colonie, de la mișcările de emancipare a grupurilor minoritare sau excluse din jocul politic (femeile, în primul rând) la propensiunile anarhiste, reconfigurate inclusiv în Contracultura anilor ‘60 etc. Dintre fenomenele cu valoare axială ale secolului al XIX-lea, care înregistrează o dezvoltare notabilă și în secolul XX, nu putem omite posthegelianismul de structură marxistă, la fel cum nu putem scăpa din vedere orientările de dreapta, în perpetuă adaptare până în zilele noastre.

Sunt doar două exemple de continuitate și adaptare! De altfel, datele elementare ale paradigmei puterii rămân în mare aceleași, cu inerente diversificări și nuanțări. Interferența dintre teoria și practica puterii a cauzat de multe ori excese funeste de-a lungul secolului XX, un bun exemplu fiind, din nou, marxismul, anatemizabil la palierul practicii puterii, dar catalitic pentru evoluția gândirii politice. Pe de altă, dacă secolul al XIX-lea a fost unul funciarmente centralist, secolele următoare înregistrează o foarte puternică ofensivă a marginalităților, fiind suficient să ne gândim la Michel Foucault și la postmodenismul teoretic ulterior. Simetric, într-o altă ordine a puterii, dacă secolul al XIX-lea a fost unul social-comportamentist, secolul XX a înregistrat o conversie radicală în direcția postfreudiană a puterii generate de lăuntricitate, uneori incontrolabilă. Firește, sunt aspecte fatalmente reductive, lor putându-li-se adăuga, printre altele, nietzscheanismul sau structuralismul, tabloul convergențelor și divergențelor paradigmatice ale puterii rămânând complicat, cu un potențial polemic inepuizabil.

În cărţile dumneavoastră pomeniţi adeseori acest cuvânt „putere”: Patru eseuri despre putere. Napoleon, Dostoievski, Nietzsche şi Foucault (2007); Paradigma puterii în secolul al XIX-lea (2011); Voinţa de putere sub semnul ideii europene. Supliment al revistei „Contemporanul”  (2012). Legat de intelectualii zilelor noastre şi în mod aplicat de scriitori, au aceştia putere în ţara noastră? Vocea scriitorului este ascultată azi?

Una dintre primele lecții pe care le-am învățat cercetând biblioteci și documente pentru a-mi scrie cărțile consacrate puterii a fost aceea a disocierii dintre studiul academic și restul lumii. Cel dintâi ține de utopie, evident! O utopie personală, fără implicare socială imediată, consumată într-o stare de melancolie contemplativă. Însă, pe de altă parte, România nu este Franța lui Zola! În spaţiul carpato-danubiano-pontic, intelectualul critic nu are nici o relevanță. Când Zola a scris şi publicat J’accuse!, a cauzat o comoție europeană. La noi, când Eugen Ionescu a scris Nu!, s-au sesizat doar câțiva scriitori și prieteni. Instituțiile literare românești din zilele noastre nu sunt ascultate, parțial poate și din cauza unei tactici de obediență intracomunitară. În multe dintre democrațiile occidentale de azi – lucrul acesta fiind valabil de-a lungul întregului secol XX –, instituțiile culturale sunt mai puternice, iar politicile culturale sunt mai consistente, fiind capabile să susţină proiectele cele mai diverse, inclusiv pe cele ale protestatarilor, dacă au valoare. La noi, literatură se face din altruismul câtorva idealiști, în cercuri în mare parte închise, generoase ca substanţă, dar lipsite de ecou socio-politic. Consecința este că orice iluzie de putere nutrită azi de scriitorul român se lovește de zidul inerției și indiferenței sociale.  

Vă citesc de fiecare dată cu drag în revista Contemporanul, acolo unde aveţi cronici ce conturează o istorie a literaturii actuale. Aveţi o carte intitulată Critică şi empatie şi o alta de aceeaşi factură, Geometrizări. Severul critic poate fi empatic? Critica este subiectivă? Are şi criticul simpatiile lui? Cât de importantă trebuie să fie pentru un scriitor părerea criticului?

Înainte de toate, criticul trebuie să fie sincer cu el însuși, să se raporteze constant și comprehensiv la valorile în care crede. Altfel spus, să mențină o detașare exigentă, cât mai aproape de obiectivitate, dar, în mod firesc, el nu se poate sustrage integral structurii sale empatice. Este, dacă vreți, în ultimă instanță, dovada umanității și sensibilității sale! Fiecare critic de întâmpinare manifestă un magnetism tematic şi stilistic diferențiat, dar esențial este ca el să nu distorsioneze axiologic discursul asupra căruia se apleacă, fiindcă în acest fel îl induce în eroare pe cititor. Din păcate, foarte mulți critici de azi (chiar de top!) păcătuiesc prin asta.

În principiu, un scriitor poate trăi fără criticul său, însă, dacă inversez rolurile și îmi analizez propria mea activitate de scriitor, trebuie să recunosc faptul că orice semn venit din partea unui critic mă bucură, el fiind dovada ultimă a unei comuniuni elective, a existenţei unui spațiu privilegiat, rarefiat, în care cineva (te) citește. Într-un mod similar, orice feedback sosit din partea unui scriitor despre ale cărui cărți am scris mă face să mă simt mai puțin izolată în univers.

Se scriu sute de cărţi ce contează mai mult şi mai puţin pentru istoria literară. Cum vă selectaţi volumele pe care să le citiţi?

Există două strategii distincte, abordate în două regimuri temporale distincte. Atunci când lucrez la o temă specializată, care presupune uneori ani și ani de cercetare susţinută, caut să parcurg exhaustiv bibliografia, începând cu volumele importante și terminând cu studiile în aparență doar tangențial conexe cu subiectul. Lucrul de durată pe o temă dată îmi structurează existența, îmi asigură un soi de euforie intelectuală specială, imposibil de comparat cu altceva. Pe de altă parte, critica de întâmpinare presupune o multitudine de secvențe temporale de scurtă respirație, cărțile asupra cărora mă aplec ajungând la mine pe mai multe filiere: achiziții personale, direct de la scriitori, de la redacțiile unor reviste literare sau de la edituri. Există o anumită doză de accidental în această triere condiţionată de fluctuaţiile pieţei de carte, dar am ajuns să-mi formez în timp o tehnică de selecție serială, formată din autori și teme care mă interesează, ceea ce nu exclude noutatea sau surpriza.

Cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Academiei Române, Filiala Cluj. Constatăm, în ultimul timp, faptul că, inclusiv de la tribunele cele mai importante ale ţării, politicienii au discursuri de toată jena, nefiind în stare nici măcar să pună acordurile gramaticale corect. Ce ar trebui făcut pentru a apăra limba română?

Singura soluție, în opinia mea, rămâne întreținerea unei exigențe lingvistice personale, indiferent de mediul în care cineva se manifestă. Mi s-a reproșat de mai multe ori că aș fi „prea academică” sau „prea prețioasă” în discurs, că formulez prea „scrobit”, dar nu cred că, atunci când vine vorba despre corectitudinea limbii române, este loc de compromis. Sunt totodată conștientă de faptul că stilul conversațional de pe rețelele de socializare degradează nu numai limba, ci și relațiile dintre oameni. De pildă, eu am crescut în spiritul politeții concentrate în formula „Dumneavoastră”; azi, transgresăm poate prea ușor limitele curtoaziei interpersonale, ajungând pe nepusă-masă la un „tu” aglutinant, propagat în societate inclusiv de către mass-media.

Se vorbeşte mult, mai ales în ultimul an, după ce cultura a fost oarecum izolată, că putem trăi şi fără investiţii în proiecte culturale. Cum ar arăta viaţa noastră fără cultură?

Îmi este cu neputință să-mi imaginez o viață fără cultură, chiar și în condiții pandemice. Experiența mea din cei aproape doi ani de pandemie arată contrariul. Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor a restrâns întâlnirile personale, dar a fost foarte activă editorial, eu însămi redactând două dintre volumele apărute sub egida acesteia, gândite de Irina Petraș (Rondul scriitorilor. În dialog cu lucrări din Patrimoniul Muzeului de Artă Cluj-Napoca, respectiv, Scriitorul și Lumea). În toate aceste luni de restricţii şi angoase induse, mi-am finalizat studiile începute, am publicat un volum consacrat esoterismului interbelic (Splendor singularis), am continuat seria textelor de întâmpinare, am participat la seria de conferințe on-line Cultura acasă, inițiată de Aura Christi și revista Contemporanul şi am fost prezentă – tot online – la mai multe conferințe academice internaționale, descoperind de fiecare dată că oamenii de cultură sunt departe de a fi demotivați de absența socializării directe. În ultimă instanță, soarta dintotdeauna a scriitorului a fost să-și deretice turnul de fildeș, ceea ce cam facem cu toţii, febril şi fără să ne abandonăm vocaţia, de doi ani încoace.

Vă mulţumesc şi vă doresc mult succes în tot ceea ce faceţi în domeniul cultural.