Cornel Cotuțiu: Adolescenta din tramvaiul 6

La început, nu am luat în seamă conversația din spatele meu; în fond, ținea de sporovăiala obișnuită dintr-un vehicul de genul acesta.
Reținusem, fără interes, doar vocea de un bariton răgușit a bărbatului. Femeia îi vorbea pe un ton potolit, șopotit.
Dar el izbucni în râs, de un sonor strident:
-Cum ați spus, „sculptură bombastică”?! Nu-mi închipui cum e așa ceva. De altfel, nici nu știu dacă am mai întâlnit o asemenea expresie. Auzi, „sculptură bombastică”.
Insul însuși dădea expresiei o pronunție exagerată, asta nu cred că din intenția de a o ironiza pe cea de alături, ci de a se amuza ca de ceva ilariant.
... Hm!... Pentru mine „bombastic” avea o altă rezonanță de înțeles...
Femeia îi opri reacția, cu vocea omului care dorește să convingă, de aceea inflexiunile glasului deveniseră mai distincte..., mai apăsate, dar nu lipsite de duioșie.
... Ciudat... Am tresărit a mirare: vocea Ilenei? Nu cred a fi, doar cu puțin timp i-am lăsat în pragul casei de la Hobița, așteptând cursa; Ilarie nu mă putea aduce încoace, pe motiv de alcoolul din ceasurile petrecerii.
Mă întorceam de la Hobița, de la o întâlnire aniversară, la care ținusem să particip din mai multe pricini, cu toate că, neavând mașină proprie, nu e tocmai comod să cobori, altfel, din nordul țării până aici. Oricum, cheltuielile de deplasare le acopăr de la serviciu, în ideea că trebuia să opresc la Târgu Jiu, pentru Muzeul de aici, pentru ceea ce mă interesa, privitor la Constantin Brâncuși.
Însă prezența mea aici, în zonă, avea mai degrabă o motivație sentimentală. Cu 5 ani în urmă, prietenii Ileana și Ilarie Bâldea își sărbătoreau „timpul de ședere împreună”, vorba lor. Acum, aniversau 10 ani.În ce ne privește, noi ne constituiserăm într-un fel de trio amical și, când îi prezint undeva, de la căsătoria lor încoace, nu zic „familia Bâldea”, ci prietenii Ileana și Ilarie.
Triunghiul acesta se făurise în vremea studenției, când noi doi urmam Artele Plastice, iar Ileana era la Filologie. Alcătuiam o relație oarecum vetustă, parcă ieșiserăm din vreun roman de romantism ieftin: O iubeam amândoi pe Ileana, iar ei i se întâmpla la fel, și nu reușea să aleagă, să ne despartă. Ileana...Eu o numeam Ilica, el, Ilira, îndreptățit derivat, pentru el, chemându-se Ilarie. Era un fel de motiv subversiv al acestei onomastici, sugerând că, față de mine, ar avea un mic avantaj.
Până la urmă, dilema el a curmat-o, când, terminând noi studiile universitare, Ilarie Bâldea a cerut-o de soție. Atitudinea ei a fost de genul: Așteptam voi să hotărâți. Ei i-am spus doar atât: „De optai pentru mine, te-ai fi chemat Florescu și astfel ți-aș fi adeverit, și prin cuvânt, făptura... Așa, viitoare doamnă Bâldea, dă-o cu bâldâbâc.” Ulterior, la întâlnirile noastre, îi șopteam - ea nu se supăra - „doamnă Bâldâbâc”.Zicerea mea, tonul, voiau să sugereze o clipă de amuzament onomastic. Ei înșiși nu doreau s-o primească altfel. E firesc,în consecință, să ne întâlnim mereu, să dorim astfel de prilejuri - fără ranchiună, fără resentimente.
Ilarie a reușit, prin repartiție, să se instaleze la școala din Hobița, iar în anul următor, prin concurs pentru o catedră de limbi străine, i s-a alăturat și Ileana.
Acum, am ținut să le fiu alături, la aniversare, și pentru că Ilarie aranjase să mă pună în legătură cu Dita, diminutiv de la Afrodita, muzeografă la Tg. Jiu.
Mai în toamna anului trecut, primisem un telefon surprinzător de la Ilarie. Surprinzător nu fiindcă am comunca rar, ci prin motivul lui. El venea cu o propunere. Îmi cunoștea muzeul, i-a plăcut spațiile panotate, ceramica, lucrările plastice din vitrine și acum m-a abordat în felul următor:
- Mă, tu știi pe ce stradă e muzeul vostru?
- Asta-i bună! Strada Constantin Brâncuși.
- Și de ce stai cu limba în gură?
- Nu. Stau cu degetul în nas.
- Băiatule, în februarie următor, pe 19, se împlinește o cifră rotundă de la nașterea celui mai mare sculptor din istoria secolului 20. Da, știu, tot atunci împlinești și tu... 17 ani. Dar fă ceva frumos pentru Brâncuși . Și pentru olteni, că de-aia vrei să-i zgârii pe ochi, ardelean moale ce ești
- Ce? Să aduc „Poarta sărutului” de la Tg. Jiu?
Îmi propusese - și l-am prețuit cu invidie amicală -, ca Brâncuși să se constituie, deopotrivă, și ca un generic al tradițiilor strămoșești din Oltenia.
Și așa m-a sedus cu o expoziție documentară, motiv pentru care mi-a indicat-o pe doamna Afrodita, de la muzeul din Tg. Jiu. Mi-a dat numărul ei de telefon, ținând să știu că, deși Dita e , din punctul lui de vedere, un diminutiv dur de la Afrodita și lipsit de feminitate, totuși, din motive misterioase, ea ține să i se adreseze așa.
- Asta, în ce-i privește pe cei apropiați, dar eu, un anonim, ar suna a obrăznicie.
- Nu, băiatule, zi-i așa și o cucerești.Și te asugur eu, ai ce cuceri, tu, Făt-Frumos... din flori, Florescule.

... Ea?... Cu siguranță, nu putea fi vocea Ilenei. Și totuși, recunoșteam vocea din spatele meu. Acea voce fără chip?... Ajuns în oraș, dintr-un imbold de joacă sentimentală mi-am zis: Înainte de a ajunge la muzeu, hai să călătorim cu tramvaiul 6. După care, ajuns acasă, să-i comunic la telefon starea de spirit ce-am încercat-o, parcurgând un traseu al unei voci de adolescentă.
...De fapt, în cele câteva convorbiri telefonice nu i-am zis, nu m-am adresat altfel, decât cu„adolescentadin tramvaiul 6”. Doar că i-am făcut, tam-nisam, unei persoane necunoscute, o broderie pe seama numelui Afrodita, asta, îndată ce, sunându-mă (știa numărul de la Ilarie), firește că s-a prezentat. Fusesem brusc stimulat de o astfel de turnură a dialogului, când, după „Da”-ul meu, m-a întrebat, ca o neașteptată invitație la hârjoană:
- Domnul Florea? Sau Florescu? Sau Florian?
La aceasta se adăuga și vocea adolescentină, cu un accent cald, de duioșie voioasă, încât m-am lăsat stârnit de acest mod de a comunica unui necunoscut și i-am răspuns:
- Depinde pe ce strat de flori nimeriți. Sau... doriți.
Abia apoi mi-a avansat, spre știre, prenumele Afrodita, fără să-l aflu pe cel de familie. Cum însă rămăsesem provocat de sonoritatea vocii ei din receptor, m-am trezit că-i spun:
- Pardon, suntem pe un crenel din antichitate? Dacă da, eu sunt iubitul iubăreței Afrodita, dar deodată, încarnat în cele câteva episoade mitice, numite Ares, , Dionysos, Hermes, Posedon?
- Confirmați ceea ce domnul Ilarie mă prevenea.
- Adică, mă pâra?!
- Să fiu pregătită a rezista la un potop bombastic de mitologie.
- Ce fa-a-ace?!... „Bombastic?!”
- Domnule „Floare din grădină”, luați cuvântul ca fiind expresia cea mai înaltă a laudei din partea sa. Așa am înțeles eu.
- Ooo!... Ultimele cuvinte pe care le-ați rostit au fost așa de... feminine!... Nu, voiam să zic că aveau inflexiuni zglobii... Îmi sunau adolescentin... De altfel, de la început chiar, am avut această plăcută impresie, că-mi vorbește o adolescentă. Apropo, unde vă aflați acum? Acasă, la serviciu, pe stradă, în parc, în copac?
Ea începuse să chicotească.
- Nu. Într-un banal tramvai.
- Are Târgu Jiu tramvaie? Câte? Două și jumătate?
- Mai multe. Acum sunt în tramvaiul 6.
Eu, stârnit de joc:
- Nu știu cum va fi cu expoziția Brâncuși, dar, până una - alta, adică de acum încolo, voi socoti că am a face cu „Afrodita din tramvaiul 6”.
- Nu. Mai bine Dita.
- Ei bine, ca să împăcăm și capra și varza, voi socoti că am a face cu ”Adolescenta din tramvaiul 6”.
- Dar dacă adolescenta asta nu știe prepara... varza?
- O trimit pe imaș, cu capra. Pardon, scuze pentru cuvântul „imaș”.
Conversația noastră ajunsese de așa natură, încât doream ca linia tramvaiului să nu aibă capăt. Chiar i-am spus-o. Iar ea, râzând:
- Dacă e așa, sunt nevoită să vă potolesc elanul, tocmai dau să cobor. La o stație care vă va interesa, apropo de expoziție: Stația Constantin Brâncuși.

... Acum, auzindu-l rostit în conversația celor doi, cuvântul „bombastic” îmi invoca dialogul din primul telefon primit de la Afrodita. Fusese o convorbire spontană, dar consistentă, în timpul căreia presupuneam amândoi că dorim să... ne comunicăm unul pe celălalt.Săbavardăm, poate ar fi spus ea. Nu era un șir de glumițe, ci rostiri neașteptat de sincere pe seama noastră. Ne doream parcă a fi două entități, care își vorbesc despre sine, dar fără a o recunoaște.
Nu am dorit, nici eu, nici ea, să nemarcăm comunicarea cu date biografice. Nici ea, nici eu nu am dorit să știm altceva unul despre celălalt, ci doar să fim ce rezulta din conversația noastră dorită prelungă. Eram ce eram prin starea de prezent a dialogului. Poate tocmai de aceea, pentru a ne accepta, a ne recunoaște acest statut de parteneriat telefonic, la ultima convorbire, cu o zi înainte de a coborî spre Oltenia, am provocat o glumiță:
- Adolescento din tramvaiul 6, doresc să te pârăsc undeva, dar e nevoie să dezvălui un indiciu distinct, propriu, ușor de recunoscut. Mi-l dați?
- Nimic mai simplu. Un indiciu semnificativ: Am numărul 34 centimetri și 12 milimetri la pantofi.
- O, admirabil! Cred că în celebrul atelier de la Paris al lui Brâncuși, de a-ți fi riscat să intrați, n-ați fi ieșit prea repede, căci iubărețul nostru geniu tocmai așa ceva agreea.
- O, ce sculpturi ar fi ieșit de pe mine!
- Bombastice, nu?
Câteva clipe s-a iscat tăcere între noi. Nu știu de ce, în ce o privea, dar eu rămăsesem stupefiat că mă descoperisem molipsit de această vocabulă, pe care o depreciam. Apoi ea:
- Ei, vedeți ce ne leagă și, deopotrivă, ne diferențiază esențial, în relația cu Brâncuși? Strada unde vă e muzeul, poartă numele lui, iar stația de tramvai, unde cobor pentru muzeul meu, se numește la fel.
- „Iar” sau „dar”, Adolescento din tramvaiul 6?...

... Iar acum mi se adeverește ceea ce nu luam, obișuit, în seamă, faptul că, în ciuda aparatului de telefon, poți recunoaște o voce, instrumentul acesta de comunicare nu o poate altera; că, iată, este inconfundabilă.
Acum, parcă... pentru a-mi garanta recunoașterea, a început să-i vorbească bărbatului de lângă ea, distinct...Dacă vocea are culoare... Nu, nu pot hotărî cui i-aș încredința-o...
Așa cum timbrului acesta, de acum, identic cu cel de la telefon, mi-e cu neputință să-i găsesc cuvântul potrivit. Potrivit vocii Adolescentei din tramvaiul 6.
E ea!...
Șoferul anunță, la un microfon scrâșnit:
- Urmează stația Constantin Brâncuși.
- Ah, cobor! - am auzit-o exclamând, cumva a răsfăț.
I-l recunosc...
Mi-am întors privirea spre geam. Ca asfixiat... Nu doream o astfel de coincidență.
Am hotărât să cobor la următoarea, decis să nu mai trec pe la muzeu. Mapa, de care aveam nevoie, va urma să ne parvină prin poștă; oricum, timpul pentru pregătirea expoziției era lejer.
În ce ne privește pe noi doi - hm!... „noi doi”... Voi continua să mă complac, până atunci, în refuzul de a ști dacă am venit pe lume prea târziu, ori la vreme potrivită... Doream să păstrez riscul de a nu cunoaște un răspuns până atunci.Mai ales că, de data aceasta, nu va fi între noi nici un amic Bâldea.