Cornel Cotuțiu: Cuvintele și timpul

Tocmai mă jeleam în sinea mea pe seama unor cuvinte care, treptat, riscă să fie marginalizate, să fie desuete; de genul: „carte”, „a citi”, „a scrie”, „poezie”.
Îndată, am deschis o revistă de cultură, de o viață lungă, dar, în continuare, prestigioasă, la noi. M-am oprit la paginile ținute, număr de număr, de Dl. Academician Ioan-Aurel Pop. Se referă aici, relevând argmentat, cum o seamă de cuvinte din sfera culturalului au fost răstălmăcite, au căpătat îngustimi de sens, sinonimii inutile, fără nici o motivație din partea decidenților: „academie”, „gimnazii” și „licee” - numite academii, colegii - pentru unele licee, curiculum, curiculă ;în latină, de unde provine cuvântul, „currere” înseamnă a „alerga”(Ce ridicolă este sintagma, utilizată astăzi, „curriculum vitae” - ceea ce, la propriu, înseamnă „alergare prin viață”), „manager”... Președintele Academiei Române conchide astfel: „Vom rămâne români atât timp cât vom vorbi, scrie și citi corect românește.”
Am ieșit în balcon, să inspir - „corect” - aer curat, apoi, revenind, deschid un jurnal de-al meu, de acum 50 de ani, pe care tocmai îl răsfoiesc. Nu bănuiam că-mi ofer - cumva, compensativ - un moment de bucurie. Căci notam astfel:
„Am rămas surprins, când, în trenul de Iași-Cluj, am văzut două foarte tinere doamne citind dintr-un volum de poezie. Una dintre ele, am presupus, îl parcursese deja și-i recomanda celeilalte poeziile care, pesemne, o impresionaseră.
Surprinzător fapt, cu atât mai mult cu cât ne aflam într-o conjunctură nu tocmai prielnică pentru lectură, adică, în picioare, pe culoar, înghesuite din ambele părți. Trăgând cu coada ochiului, descopăr că poetul cu pricina e Marin Sorescu. Vasăzică, în timp ce, în stânga noastră, un bătrânel vorbăreț ținea câtorva tineri o expunere despre necesitatea supunerii necondiționate legilor și regulamentelor, în timp ce, în dreapta noastră doi bărbați lălăiau ceva, „sugând” pe rând dintr-o sticlă cu băutură, în timp ce, de-a lungul culoarului, călători îndărătnici își căutau încă vreun loc prin compartimente, în timp ce, în sfârșit, locomotiva își vedea de treabă, două tinere citeanu poezie. Poezie de Marin Sorescu. Am dorit să cred că aveau amândouă aceeași motivație a lecturii: Erau pregătite să dea de neprevăzutul asocierii de cuvinte, doreau să se bucure de noile incursiuni ale poetului în a descoperi, prin cuvinte, fulgurații ale zilei obișnuite, în hățișul de relații nebănuite dintre obiecte.”
Desigur, nu aveam cum bănui atunci ce junghiuri i se vor întâmpla limbii române, literaturii. Poeziei... Am tentația ca, la una din ieșirile mele „afară”, adică între semenii mei, să îndrăznesc să opresc pe câțiva, de vârste diferite, și să-i întreb, mimând nedumerire: „La ce echipă de fotbal joacă ăla... Marin Sorescu?”