Cornel Cotuțiu: Încă o sintagmă compromisă: „stagiu militar”

     Ceea ce înseamnă, deopotrivă, realitatea ce corespundea acestei expresii. Iată o aberație: Ce nu mai este a devenit realitate.

     Două împrejurări m-au stârnit să concep acest text. Mai întâi, un articol dintr-o publicație bucureșteană:

     „Nu mai avem militari - scrie ziaristul -, care să doarmă cu cizmele, centura și ranița la capul patului, gata să se prezinte în 20 de minute la unitate. (...) Armata, cantitativ, nu mai este de mult timp acolo unde ar trebui, ca încadrare. (:::) Ne invadează bazele militare și armatele altor state, pretextând că ne apără pe noi, dar apărând propriile interese.”

     Mă opresc aici. A doua zi după această îndreptățită lamentație, am surpriza să găsesc într-un dosar din arhiva proprie două pagini, scrise cu creionul: O ciornă neterminată, pentru o scrisoare (sper... încheiată), concepută (după conținutul textului) pe la finele deceniului 7. Destinatarul: formidabilul colonel Nicolae Jerbas, de la o unitate militară din Iași, unde mi-am târât tinerețea un an și jumătate. Dar, noroc cu el și, de asemenea, cu plutonierul major Bulhac, care ținea de (zis) biroul pregătirii de luptă, condus de ofițerul Jerbas, și unde mi-am făcut milităria, ca furier, pentru a pregăti sute de acte și hărți (nu puține, strict secrete) pentru Statul Major de la București sau pentru aplicații militare în teritoriu, ale diviziei mele. Am avut noroc cu cei doi, care, efectiv, mă iubeau părintește. Ardelean fiind, mă botezaseră „Pișta”. Colonelul, jumate grec (prin tată), se trăgea dintr-o familie brăileană. La lăsarea mea la vatră, la despărțire, a exclamat: „Mă voi feri altădată să mă apropiu sufletește atât de tare, precum mi s-a întâmplat cu tine.”

     Transcriu de pe ciornă:

     „Tov. colonel Jerbas,

     (Vedeți, poate chiar formula de început a determnat acest lung timp până la a mă hotărî, în sfârșit, să vă scriu. Oricum, din capul locului, formula de adresare determină și anticipează tonul scrisorii. Risc  - sau riscam - să fiu ori caraghios de oficial, ori stupid de impertinent. Dacă există, totuși, din partea dumneavoastră, vreo reticență în acest sens, vă rog treceți cu vederea.)

     Am găsit adineaori niște hârtii vechi, un început de scrisoare către dumneavoastră, de vreun an în urmă. Făceam acolo o retrospectivă logoreică a timpului meu săvârșit în armată, dar, cum spuneam, scrisoarea era doar începută; probabil, veșnicul meu bun simț (?...) a intervenit la timp.

     În fond, nu făceam altceva decât să încerc o explicație, o justificare a comportamentului meu pe timpul „șederii” mele la Iași. Implicit, justificarea față de cineva presupune stimă, afecțiune. Am încercat să mă evaluez prin prisma dumneavoastră: un soldățoi, poate șmecher, oarecum isteț (?...), leneș sută la sută, când somnoros, când săritor peste cal, în îndrăzneala vreunei opinii ș.a.m.d.

     Vă rog să mă credeți că, în perioada celor 16 luni de armată, am fost copleșit de iminența tribunalului militar; adică, mă înfricoșa ideea că aș fi putut ajunge într-o astfel de situație. În liceu, eram considerat un recalcitrant, întreruperea studiilor universitare a fost pusă pe seama inaderenței mele față de regimul studențesc ce-l trăiam. Or, venind în armată cu un asemenea „bagaj” de calități”, am avut (parțial ?) puterea și luciditatea necesară să mă comport de așa natură, încât să mă feresc de consecințe urâte. Așa încât, închipuiți-v-il pe puștiul de 20 de ani, pe... Pișta, plecat la oaste să simuleze pe parcursul a 16 luni o atitudine, un comportament neconforme cu temperamentul și principiile sale. Dacă nu aș fi avut a face cu d-voastră și cu nea Bulhac, cred 100% că în momentul de față eram... în altă parte.

     Dar, să revin: Partea nostimă a problemei cu simularea e că doream să ies din armată așa cum intrasem, adică imun (săracul de mine !...). Finalmente, trebuie să conchid acuma, armata mi-a priit ! Nu știu în ce măsură v-a preocupat cazul meu și cum ați înțeles micile mele momente de mormăială iritată. În lumea asta, plină de... oameni, e greu să dai de... Oameni, iar când dai ( curios), de multe ori ai aparente gesturi de ingratitudine. Asta probabil că în unele cazuri renunți la bunele maniere, principii etice etc.; încât, în fața  sentimentului gol, frust, te mărginești să-l contempli și să-l devorezi.

     Părinții, soră-mea, prietena, vă cunosc suficient  ca, pe parcursul unui an, să nu-mi amintească mereu despre o scrisoare care trebuie scrisă neapărat către dumneavoastră.”

     Azi, nu-mi amintesc. E cert însă că îmi place să văd - „pe viu” - uniformă militară.

                                                                             Cornel Cotuțiu