Cornel Cotuțiu: S-a schimbat modificarea ?

     O întrebare nuanțată și astfel: Ce am fost și ce am ajuns?

     Parcurg un jurnal de-al meu de acum 50 de ani. Transcriu de acolo următoarea pagină:

     „E un adevărat exod de la sat la oraș. Se poate spune și altfel: Există încă o mare discrepanță între oraș și sat. Mai ales pentru tinerii satelor, orașul e, pentru ei, locul împlinirii de tot felul, e făgașul către confort și civilitate grabnică. Deopotrivă, nu puțini dintre tinerii absolvenți, cu profesii, meserii, practicabile și în spațiul ruralului simt perspectiva încadrării la țară ca o neșansă, ca un exil.

     Fenomenul acesta, am constatat de când am catedră la o școală din marginea de nord a Munților Apuseni, nu e de azi, de mâine. După cum reiese dintr-o scrisoare a lui Costache Negruzzi, speranța de prosperitate în lumea urbanului, năzuința către un trai mai ușor ce ar putea fi găsit la oraș, exista încă de pe la mijlocul secolului 19 (la noi, desigur).

     Nu e de mirare că acum unii medici se fac șoferi la taximetre, că profesoare rămân la oraș, ca vânzătoare la aprozar, oficiante la poștă sau funcționare la cine știe ce instituții.

     În același timp, mie, dascălului (...navetist), mi se cere să-i educ pe copii în spiritul atașamentului pentru satul natal, pentru perspectivele pe care i le oferă. Să-i determin să revină acasă. Sunt sate fără tineri, așadar, să găsim metode, procedee de a le repopula cu tineri.”

     Se întâmpla în zgomotoasa vreme de construire „a societății socialiste multilateral dezvoltate”. (Brr!...)

     Citindu-mi textul consemnat atunci, iar acum trecându-l pe e-mail, stăruie în sinea mea un fel de palier al comparației cu halul societății noastre postdecembriste, cu constipatul ei prezent socio-politico-administrativ, cultural-moral.

     Pesemne, că un spirit diabolic planetar se ocupă, mai acătării, de noi, cei de pe pământurile strămoșilor daci. Parcă trăim un scenariu al similitudinii, mai cu seamă al similitudinii pe verticala ultimelor calendare.

      Generațiile tinere, cunoscând acest traseu, pot conchide (cu tristețe): „Nu s-a schimbat modificarea.”

      Căci, da,mass-media colcăie de atâtea informații pe această temă.

      Încât, atitudinea, conștiința lor dau stării de „străinătate” nu o apartenență la o geografie-statală, ci la un areal de „România pretutindeni.” Iar „patria” a devenit (se reduce la) o concretețe a ceea ce se înțelege, existențial, prin... „barză.” Iar această barză e inevitabil generoasă cu cei care vin să le ocupe locurile, cei venți, cu bucurie, din ținuturi ale Orientului Mijlociu.

                                                          *

     Oare stări socio-etice de acum 50 de ani sunt... „xeroxate” pentru zilele noastre? Tot din jurnalul meu de atunci, peste câteva pagini, dau de următoarea relatare:

     „La ultima ședință de partid, a cadrelor sanitare din comună (la care sunt invitat și eu, pe motiv că voi alcătui un proces-verbal coerent, dat fiind faptul că sunt dascăl de română), doctorul D. se ridică de pe scaun și are „curajul” următorului comentariu:

     - Femei, cu doi sau trei copii, aduse cu „salvarea”, cuprinse de hemoragii și alte complicații, spun toate cam la fel: „Nu-mi mai trebuie copii, nu-i mai vreau. Soțul are un salar mic, eu am sau n-am serviciu. Dacă am o slujbă, nu are cine îngriji de cei mici. Decât să mai fac un copil, mai bine înghit toate leacurile băbești, să-mi provoace avort, asta chiar cu riscul morții!

     Dar, îndată, replică din partea unei... tovarășe (delegată de la comitetul orășenesc de partid și care, într-un dialog anterior, de culise, spunea că e mamă a unui singur copil):

     - Cum se poate să vorbești așa?! Țara are nevoie de brațe de muncă, iar condițiile de creator de copii sunt minunate, tovarăși!”

     Peste câțiva ani - eram plecat din ținutul acela -, aveam să aflu că  murise din pricina... unui avort grav.