Cornel Cotuțiu: TE, EMBER, NEM !

Românii din Transilvania bineînțeles că știu ce înseamnă ungurescul refuz: „Mă, omule, nu !”

     Am fost stimulat să iau o astfel de atitudine din pricina unor reacții în mass-media românească pe seama unor indivizi care nu-și potolesc mâncărimea într-un loc puturos al trupului uman.

     Mă refer la neastâmpărul neorevizionist, concretizat recent de un mârâitor ungur, pe care, se vede că îl suportă Clujul. Acest cetățean... român (E.V. - nu-i suport decât inițialele numelui) tipărește în... neutra Elveție, în engleză, volumul „Constitutional History of Transylvania” (373 de pagini !) Din titlul acesta rețin cuvântul „of”, foarte potrivită interjecție  pentru acțiunea neorevizionistă panhungaristă asupra spațiului carpato-dunărean.

     Individul se face a nu cunoaște că Academia română a abordat istoria României ca un tot unitar, din care este limpede că Transilvania este parte a Istoriei Românilor și nu a unor nedoriți așezați obraznic pe Dunăre. Academicianul Ioan-Aurel Pop, împreună cu istoricul arheolog Thomas Nagler, au coordonat monumentala operă istorică (3 volume) „Istoria Transilvaniei”, ediția a doua fiind editată în 2016. Acel cetățean român (?) E.V. s-a făcut a nu cunoaște nici volumul academicianului David Prodan „Transilvania și iar Transilvania” (1992). Firește că stă cu degetul în nas, omițând apariția în 1944 (Nu știu dacă în acel an l-a adus sau nu barza pe acest clujean) a lucrării „Ardealul, pământ românesc” (problema Ardealului văzută de un american - Milton Lehrer).

     Însă E.V. cunoaște broșura din 1943, provenită din arsenalul imperialismului ungar - „Transilvania - trecut și viitor” - cică cerută expres de către impostorul de la Budapesta, regentul Horthy. Iar la începutul anilor 1990, alt honved din fruntea Ungariei, elvtaș Goncz Arpad considera că Transilvania este o problemă de stat a Ungariei, socotind că - nici mai puțin, nici mai mult - rostește pe seama „dreptului său de proprietate asupra întregii Transilvanii” (O socotea un fel de Piroșka ?).

     Neorevizionismul ungar nu este o ipoteză, ci o realitate. În schimb, de mai bine de un secol încoace Statul Român nu a înființat nici o instituție care să studieze științific problema minorităților, în general, și aceea a mâncărimii neorevizonismului ungar, în special. Să zicem că nu s-a putut așa ceva în anii de stăpânire sovietică și apoi ceaușistă, dar în anii post-decembriști? Guvernanții noștri, în cei 33 de ani încoace, fac ceva totuși: interminabile exerciții de mimare a posturii de decizie națională. Încât acea adresare de adineaori - „Te, ember, nem !” se potrivește și lor.

                                                              Cornel Cotuțiu