Cornel Cotuțiu„A SZEKELYEK NEM MAGYAROK”

     Adică: „Secuii nu sânt unguri”. E o afirmație, dar fără a se încheia cu semnul exclamării. Fotografia tipărită în publicație, însoțind textul,  nu are nici o explicație. Literele par avea înălțimea de 1 metru, cuvintele înșirate, cu alb, pe o pânză de o lățime considerabilă. În fundalul imaginii se văd fațadele câtorva clădiri, specific urbane, și un panou imens cu harta României.

     Nu e nici o mențiune pe seama localității. La rândul meu, doresc să nu divulg numele autorului textului, nici titlul publicației (care apare bilunar la București, de aproape 8 ani). Aici, ziaristul are o rubrică semnificativ intitulată „Mărturiile unui secui”.

     Dar, mai întâi, reproduc titlul articolului, care m-a șocat, de cum l-am văzut (doar că îmi spuneam că nu mă va surprinde conținutul textului): „De ce împăcarea maghiarimii cu românii e imposibilă”. Nu e întrebare, ci afirmație.

     O asemenea problemă interesează, desigur, mai cu seamă pe românul din Transilvania, dar și pe cititorul budapestan. Încerc să rezum (calm...) conținutul, căci e important a fi cunoscut.

     Se pornește de la o prezumție (nu am bănuit-o): „... mai întâi ungurii ar trebui să se împace cu ei înșiși, după aceea cu românii.”

     Se consideră că această „neîmpăcare” e alimentată, fără odihnă, de defunctul scenariu de la Trianon, alimentat de când cu revoluția din 1848-1849. Atunci, în miezul secolului al XIX-lea „s-a creat acel hybris maghiar al dominării altora”, care, cică, ține națiunile din preajmă în conflict și astăzi. „Iar ungurii se comportă ca niște posedați de hybrisul lor imperial” și care „încă stăpânește, în mare parte, conștiința colectivă a maghiarimii.”

     Ce vrea să însemne „colectivă”? Adică a cărei maghiarimi? A resturilor din fostul teritoriu al cancerosului imperiu austro-ungar?

     Incluzând secuimea în „rucsacul” maghiar, ziaristul secui consideră că „intenția dominării” este greșeala „față de români, atât în istorie, cât și în prezent.”

     De ce „în prezent”? Eu nu simt prezentul meu văzându-i pe ungurii din preajmă jenați de vreo greșeală față de mine. Naționaliști maghiari (câți vor fi fiind?) consideră că nădragii ardelenilor tremură pe motiv că ținuturile lui Burebista și Decebal au ajuns în iminența de a fi păpate, din nou, de niște strămoși ai lui Hunyade. Ridicolul acestui prezent  (atitudinea de superioritate față de români) e recunoscut chiar de filozoful maghiar Fejto Ferenc; această atitudine transpare și în ziarele maghiare de azi.

     Revin la titlul articolului semnat de ziaristul secui (trec de faptul că textul nu îl susține):  Cuvântul „împăcare” este impropriu pentru relațiile diurne dintre românul obișnuit și ungurul obișnuit, adică situați pe un palier al normalității absolute.