Cu parodia, secant prin Istoria literaturii: Alexandru Oltean-„Oglinda retrovizoare”

Este de mirare câţi oameni talentaţi poate avea o urbe relativ mică precum este Bistriţa. Şi fiindcă aurului îi stă cel mai bine în strălucirea soarelui, vom face vorbire despre el. Avem în domnul Alexandru Oltean un talent cert, plurivalent, dovedit într-unul din cele mai scânteietoare volume de parodii pe care le-am întâlnit.
Greşesc cei ce cred că parodia este o subspecie uşor abordabilă. Dacă se face cu talentul pe care-l dovedeşte masiv distinsul autor, atunci auzim clar şoapta muzelor.
Domnia-sa parcurge spaţiile Literaturii române de la clasici -V Alecsandri- şi ajunge până la contemporani: Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu şi...salutar, la câţiva bistriţeni: Luca Onul şi Cristian Milloş.
Dacă despre Cehov s-a spus cândva că „avea un curaj literar care uimea”, acelaşi lucru l-aş transla pentru parodiile dlui. Alexandru Oltean, fiindcă este o cutezanţă să parodiezi apropiindu-te de creaţiile lui Eminescu („Glossă”, „Sara pe deal”), de Octavian Goga, Bacovia sau Pillat. Ţi-e teamă că autorul va cădea în derizoriu, riscând atari intruziuni, dar de la o vreme rezonezi că stihuitorul stăpâneşte suveran întreg câmpul de luptă al parodiei, că fortăreţele îşi deschid voios porţile în preajma unui talent cert cum este al lui Alexandru Oltean.
Parodiile domniei sale au strălucire prin aceea că se reuşesc a intra perfect în ritmurile şi stilul personal al celui parodiat. Această condiţie primă şi „sine qua non” o dată îndeplinită cu măiestrie, o cere imperativ şi pe a doua: umorul inteligent, capacităţi proprii de versificare, cel mai adesea cu rime constrângătoare, plus certitudinea că gândirea auctorială este în congruenţă cu simţirea cititorului potenţial.
Peisagistica lui Alecsandri sau Ion Pillat, Bacovia, Luca Onul sau Miloş, naşte replici care ele însele pot deveni creaţii independente:
„Unde-i iarna de-altădată, ce-o cânta în vers poetul,/ Unde-i desfătarea albă, peste tot domnind îngheţul,/ Unde-i gerul cel năprasnic care crapă piatra-n stâncă?”(Parodie pentru „Iarna” alecsandrină). Autorul îngemănează aici şi interogaţiile lui Fr. Villon „Ou sont les neige d’antan?.... ”) Finalul parodiei bistriţeanului va coborî însă alert în ternul cotidian:
„Şi bani nu-s la primărie, mai sărac devine satul/ Şi de-auzi o-njurătură, înjurat e numai statul...” Când parcurgem originalul: „Ninge-n Transilvania frumos,/ de parcă ninge-ntâia oară,/ cerul pe fulgi se lasă jos/ Şi cerne alb lumina către seară...”(„Iarnă transilvană” a lui Al. Cristian Miloş, dl. Olteanu o dă repede la întors, translând: ”Se scrie-n Transilvania frumos/ Şi mulţi o fac acum întâia oară./ E printre ei şi câte-un norocos...”
N-ai putea crede că Arghezi, O. Goga sau Eminescu ar putea fi subiect de parodiere, dar când suflă adierea muzelor, totul e posibil. Iată un catren-parodie pentru „Sara pe deal”: „Luna pe cer plină şi albă e-n seară,/ Nori plumburii spre apus tainic coboară,/Vântu-i oprit, liniştea-n sat e totală,/ Stele ard cu lucirea lor pală,/ Colo în sat, iubitei mesaje îi scriu,/ Doru-i aprins, vreau lângă ea iarăşi să fiu,/ Undeva jos, o maşină urcă greoi,/ Trecute vremi: ţăranul şi carul cu boi.”
Precum a slujit pe clasici cu haz şi cu har, nu mai puţin modern e poetul în preajma lui Blaga, Pillat sau Nichita Stănescu. „Mă culcasem lângă glasul tău./ Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele./ Nici nu-mi amintesc ce cântai” –spune creaţia nichitastănesciană „Cântec de dor”, iar în replică, bistriţeanul: „Mi-am pus capul pe perna tare (în gherlă -n.n.) Imaginându.mi că e pieptul tău şi-mi apasă tâmpla./ Aici mi-am amintit tot ce mi-ai spus / Şi tot ce era în jurul meu...”
Masiv şi mai ales concluziv, Alexandru Olteanu dă cu barda în democraţia noastră netemeluită,unde cei mari se îngrijesc doar de interesele lor meschine. Parodiantul înşiră toate relele ce ne bântuie, de la alegerile-concurs cine fură mai multe voturi, la aleşii ghiftuiţi, la pădurile prăduite, la spectacolul omului necăjit şi uitat de mai marii zile şi ...”fiindcă toate astea trebuiau să poarte un nume / Un singur nume/ li s-a spus România. /Şi deasupra au desenat o frunză.” (Celebra frunză pentru care s-au plătit 25.000 de euro, precum se ştie-n.n.)
Nu, parodia nu este doar „un protest ludic împotriva unui model anterior”, cum se exprima sagace altfel, D Petroşel, nici „cu râsul, cu derâderea”, iar ţinta ei nu e nicidecum a lovi în „...maniera şi stilul creatorului” original(n.n.), fiindcă respectul dlui Al. Olteanu faţă de toate creaţiile originale este infailibil. Iubirea noastră pentru cel parodiat, după lectură, are aceeaşi scânteiere stelară, fiindcă se adaugă doar alte seme (sensuri ideatice) cu valenţe umoristice în planuri translate, intempestive, care surprind printr-o coborâre din celest în cotidianul aparent prozaic.
Glosând pe marginea textului poetic al lui Grigore Vieru-„Nu am, Moarte, cu tine nimic”, stihuitorul moldav zice:”Nu frică, nu teamă,/Milă de tine mi-i/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii.” Alex. Olteanu o întoarce cu sagacitate, parodiindu-l prin translare: „Nu am, viaţă, cu tine nimic,/ Dimpotrivă...” Cu câteva excepţii, stihuitorul bistriţean ştie să evite vulgaritatea, spre a nu eşua în derizoriu. Notabil este efortul editorial (Grinta, Cluj-Napoca) şi cel pecuniar al poetului, desigur, rezultând un excelent aspect grafic al ediţiei.
Eram student la Cluj prin anii ’şaizeci şi din puţinii bani ce-i gospodăream, am cumpărat volumul de debut al lui Marin Sorescu: „Singur printre poeţi” –un volum de parodii, care m-a determinat să le spun colegilor mei: „Să ştiţi că va răsări un mare poet.”
După ce am închis ultima pagină a volumului din titlu, mi-am spus cu simţirea acelor ani din tinereţe, că dl. Alexandru Oltean trebuie să ţină lira în mâini autonom, spre a auzi o cântare orfică proprie, cu potenţe probabil surprinzătoare.