Prof. Vasile Găurean: „Iarba verde-verde de acasă”

„Cerul deasupră schimbi,
Nu sufletul, marea trecând-o.”
(Horațiu)
Spre finele anului care tocmai și-a stins luminile, o cunoștință foarte bună îmi solicita sfatul dacă/sau nu, să se mute la țară.
Dacă te-ai născut acolo și te-ai orășenizat, nostalgia după ceea ce ai lăsat cândva în urmă, te va însoți toată viața. Nu te va omorî, desigur, ci numai ca un fel de ghimpe-impediment. Zic și cântecele populare că niciun dor nu te omoară:
„Minte doru ca ș-un câne,
Că de-urât nu moare nime.”
Nostalgii ruraliste…au vechime la români, spre începutul secolului ce a trecut, al XX-lea, unde semănătorismul, poporanismul, se apropiau de condiția omului de la țară, „talpa țării”, având cu ele și o ușoară culpabilizare a tehnicismului.
Până și la Poetul nostru național, Mihai Eminescu, apar astfel de adieri, cum sunt între atâtea plângeri în „Doină”:
„Și cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier.”
(referire la căile ferate-n.n.)
Ceva mai târziu, oftarea înlăcrimată a lui Octavian Goga avea să dăinuie „viral” până spre zilele noastre:
„De ce m-ați dat de lângă voi,
De ce m-ați dat de-acasă?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.”
(Bătrânii)
Pentru Orășeanul de ieri, ca și cel de azi, mediul rural tentează cu deosebire în apropierea pensionării, dar nu numai. Liniștea este primul obiectiv căutat în coolimatorul existențial de cei care voiesc o reîntoarcere...și cupola infinit-albastră a cerului.
O grădină, ceva activități meșteșugărești lipsite de stresul unui serviciu, un pic de agricultură de câmp și grădinărit pentru mișcare, o moștenire părintească - iată câteva atracții demne de luat în seamă. Și o mașină - în mod imperios, indiferent cum.
Să nu uităm însă de „dușmanul rusesc” numit iarnă, ce ne poate cauza stres și tulburare destulă, știută fiind „adânca” zicere băsesciană că „iarna nu-i ca vara”.
Dacă ești tânăr, aș zice să stai unde ești, fiindcă idealizata liniște ți s-ar putea părea de la o vreme asurzitoare; nu vei mai putea suporta poate „urletul tăcerii”; n-ai tu cluburi, nu mai socializezi „live” ca înainte;„puiul-grill e mult mai tare” decât cel de la Lidl sau Kaufland, nici fetele atât de elegante și simandicoase, trăind -ca posibilitate- ceea ce parodia George Topârcaun (după Al. Depărățeanu):
„Locuința mea de vară,
E la țară.Acolo era să mor,
De urât și de-ntristare...”

Evident, lumea de azi a satului e alta: asfalt, televiziune, internet, utilaje agricole, fonduri europene de vrei și toată gama. Pentru a câștiga nu războiul, ci cum îi zice Vladimir Putin, „operațiunea specială” a mutării la țară, e necesar un audit financiar al propriei tale stări actuale și de perspectivă..
Există la ora actuală în literatura națională, inclusiv la câțiva autori din județul nostru, un nefundamentat regret după „satul de odinioară”, cel pe unde zice-se că s-ar fi „născut veșnicia” și cumințenia proverbială, lumea idealizată a doinelor...
Te întreabă unde mai auzi pe dealuri și pe câmp cântece...la sapă sau la secerat, la olteni sau la noi mai spre munte?Unde mai este țăranul ce săruta cu evlavie pământul? Dar unde-i prășitul și seceratul de mai ani? vorba lui Francois Villon.
Dar unde-i truda câmpului de altădată? Unde-i jelitul spălat în lighean? Unde-i mama, Dumnezeu s-o odihnească- spălând rufele la râu iarna, în frigul crânacen, împresurată de ziduri de zăpadă, pe când alături, râul își rostogolea undele oțeloase? Unde-i taică-meu, ducându-i grăbit apă fierbinte la râu din juma-n juma de ceas, ca să reziste?
Când îmi aduc aminte, vorba latinului Ovidiu, „Din ochii mei și astăzi curg lacrime fierbinți.”
Și unde-i întunericul atât de adânc al satelor, încât poetul popular zice (cu Grigore Leșe), că s-a sfârșit lumea:
„Nu-i lunină nicări,
Or murit tăț uaminii.
Numa” la mândruța mea,
Arde lompa ca ș-o stea.
Șî m-oi duce tăt pin noapte
Până m-oi bate de moarte...”
Mai știu -apropo de noapte-de una la țară, de sfârșit de februarie din anii ”70, când se apropia „înalta oră ” și soției îi venise ceasul să nască. Tânăr și neștiutor cum eram, mă împresurase grija și panica. Telefonul...ah, telefonul! Să fi avut atunci un telefon mobil!! Telefonul...la centrul de comună, la Șieu-Odorhei. kilometri buni.
Fără a sta pe gânduri, am luat-o la goană peste grădini, prin zăpada zlotoasă de februarie...doar până la genunchi, „fără drum, fără cărare”, peste râpa uriașă ce mărginea râul, spre podul CFR și peste câmp, iar după telefon, grabnic înapoi spre a prinde Salvarea de la Beclean, ce promisese harnic a veni. Și am reușit toate, ca o dumnezeiască minune, de care nu încetez a mă mira și azi.
X
Acum, când anul tânăr își deapănă grăbit clipele, orele, zilele, privind „cu anii înapoi”- rămânem siderați de uluitoarea alergare a progreselor tehnice, de alerta schimbare a satelor, a urbelor, a tot ce există, dar și de învolburarea sufletelor omenești prinse în vârtejul atâtor pasiuni acaparatoare și adesea... zadarnice.