Cu “Vasile Vodă”, rişti şi câştigi

A scrie astăzi un roman istoric este un act de curaj şi, în acelaşi timp, de risc: acela de a aluneca în clişee sau într-un didacticism popularizator de evenimente şi secvenţe revolute din trecutul zbuciumat şi neguros al istoriei. Actul îndrăzneţ constă în provocarea pe care o etalează varietatea formulelor şi structurilor inspirate ale povestirilor şi romanelor istorice ale înaintaşilor; capodopere ale genului, atât româneşti cât şi universale; mă gândesc la romanele istorice ale lui Walter Scot, Alexandre Dumas, dar mai ales la nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” de Costache Negruzzi sau „Doamna Chiajna” a lui Al. Odobescu, ori mai târziu, începutul secolului XX dominat de capodoperele lui Sadoveanu: „Fraţii Jderi”,, „Neamul Şoimăreştilor”, „Creanga de Aur”.
Tânărul scriitor, student la Istorie, Marian Horvat, autorul romanului „Codrul ducelui”, cu o prefaţă de Andrei Moldovan, 2012) şi al povestirii istorice „Vasile Vodă” (ed. AVALON, 2015, prefaţat de Ovidiu Pecican), are acest curaj, de abordare a unui gen literar ce pare a-şi fi epuizat structurile stilistice, nu însă şi temele.
Cu dezinvoltură şi elan tineresc, Marian Horvat se aventurează pe acest drum bătătorit de scriitori canonici celebri şi îşi asumă cutezanţa de a duce mai departe sarcina de „a şterge colbul.de pe cronice bătrâne”, vorba lui Eminescu, şi de a ne dezvălui trecutul într-o formulă artistică incitantă, plină de aventură şi fantezie; o redescoperire a romantismului românesc, am zice noi, care a constituit o achiziţie de rezistenţă a literaturii noastre, valorificată de autor în mod stilistic original, dând astfel dovadă de talent, intuiţie hermeneutică şi o solidă erudiţie.
Povestirea ne poartă „în ritmul negruzzian ori odobescian” prin Ţara Moldovei, „un ţinut al belşugului, îndestulării şi al mierii, dar şi al năvălirilor, pustiirii şi nestatorniciei” într-o epocă de nesiguranţă şi instabilitate politică, a trădărilor şi schimbărilor de domnie manevrate de Înalta Poartă. Sunt prezentate două tipuri antitetice de domnitori: tipul domnitorului labil, slab şi trădător, avid de bogăţie, care îşi părăseşte în mod laş tronul golind visteria ţării, în persoana lui Moise Movilă.. La polul opus se află personajul de factură machiavelică Lupu Coci, devenit Vasile Lupu, un adevărat „başibeu”, cum se proclamă el însuşi în faţa norodului şi a boierilor. Vasile Vodă este înzestrat cu charismă, plin de voinţă şi dârzenie, mare meşteşugitor al cuvintelor cu care seduce poporul. Latura machiavelică îi este sugerată disimulat prin unele atitudini şi comentarii auctoriale, ca de exemplu în scena înscăunării: „Lupu Coci se ridică de pe tron şi îmbrăţişă sala cu privirea. Toţi cei de faţă îl cercetau aproape ca pe un zeu, şi asta nu putea decât să-i sporească ambiţiile” (p. 118).
„Vasile Vodă” al lui Marian Horvat constituie o reflectare a trecutului istoric din perspectiva unui ideal naţional de afirmare în rândul naţiunilor din Europa, aşa încât elementele realităţii istorice sunt distilate de viziunea şi imaginaţia naratorului într-o formă de expresie originală transfigurate într-o realitate nouă spiritual-afectivă specifică operei de artă, care dă impresia de autentic, de realitate prezentă. Autorul abordează o atitudine de intropatie, un „Einfühlung”, o transpunere în „eurile” personajelor şi a naturii înconjurătoare în manifestările ei variate sau sublime şi caută să exprime „omul integrat” (der Mensch ganz), după o sintagmă a filosofului marxist Georg Lukács.
Vasile Horvat pleacă în romantismul său artistic dintr-un sentiment al datoriei, ca om de cultură, o datorie radicală faţă de izvoare, faţă de universul istoric arhaic în scopul definirii trăsăturilor specifice ale neamului cu petele de lumini şi umbre sau clarobscur. El se dovedeşte un maestru în folosirea unui limbaj arhaic specific epocii, a detaliilor şi descrierilor de natură, dar mai ales în analiza stărilor contradictorii ale personajelor. Chiar şi moto-urilor aşezate la început de capitol, le dă o funcţie oraculară, realizând astfel şi legătura cu documentele şi izvoarele istorice moştenite de la cronicari celebri precum Miron Costin, Grigore Ureche sau Dimitrie Cantemir.
Înarmat cu erudiţie şi vaste informaţii culturale, precum şi cu o înţelegere dialectică a evenimentelor istorice, Marian Horvat ne oferă „o imago mundi”, un Weltanschung de calitate, căreia îi dă valoare şi verosimilitate prin fantezia şi ficţiunea sa sclipitoare, convingându-ne că istoria mai înseamnă „magistra vitae” şi că ea poate deveni un „brand” naţional, un focar valoric şi înnobilator al sufletului, un formator de caractere sub auspiciile unui romantism istoric, exemplu fiind acei „muşchetari” slujitori devotaţi ai domnului şi ai Ţării Moldovei: Iancu Ruset, Oarga Sasul, Bogdan Coribut, sau Marcu Nechita.
Aşadar, cu „Vasile Vodă”, M. Horvat riscă şi câştigă!