Cultura în suferință

Un autor celebru relata recent o întrebare pusă de un cunoscut: de ce mai scrii cărți când e destul să ieși din casă și poți să-ți cumperi una după colț? Să reținem poanta, nu sofismul ce o face simpatică. Aceasta deoarece, la noi, din nefericire, nu mai este doar o poantă, ci ceea ce cred deja prea mulți.

Nu are rost scrisul de cărți – spun aceștia. De aceea, sunt rare până și discuțiile serioase despre cărțile care deschid orizonturi. Nici mass media nu le mai întrețin sau le fac când este vorba de cărți de propagandă.

În plus, însă, se consideră că nu are rost nici cititul. În definitiv, de ce să citești ce scrie altul când ți-e de ajuns ce gândești tu însuți? De altfel, România a și ajuns la cel mai scăzut consum de cărți pe locuitor de pe continent.

Da, este adevărat, la noi se iau doctorate. Nu-mi amintesc dacă Tony Blair, Schröder, Chirac sau Havel – ca să amintesc figuri notorii – aveau doctorat. Pe aceste meleaguri însă sunt doctorate cu nemiluita, chiar dacă “doctorii” nu prea știu să facă ceva în plus. Adesea, nici cei care conduc doctorate. S-au creat “universități” și “academii” pentru a da doctorate cuiva. Se ridică în onoruri “academice” inși care nu au de fapt nimic de spus. Este autoflatare câtă vrei exact acolo unde personaje și instituții sunt împotmolite în nepregătire și impostură.

Plagiatele? Încă nici nu s-a intrat cu adevărat în arhive spre a vedea grozăvia. Doar la noi se calculează procente, ca și cum nu ar fi plagiat și cu 1%. Unii decidenți s-au făcut autori de cărți. În urma lor a rămas doar cearta celor care le-au scris și cer acum favoruri văzând unde s-a cățărat “autorul”.

Nu are rost să punem cititul în răspunderea omului care abia își agonisește traiul. Mulți ar citi, dar nimeni nu-i sprijină astăzi la modul organizat. Mai grav însă decât necititul, care este evident, s-a involuat spre comportamente primare ale decidenților. Faptul se lasă tot mai bine observat. Iată câteva exemple.

Nicăieri legea fundamentală nu spune totul, dar se poate gândi natural, cu bună credință, în prelungirea ei. La noi, nici Constituția nu se mai citește la propriu, iar reaua credință este la tot pasul. Bunăoară, nu se observă că în Constituție se prevede nu „stat de drept”, care poate fi și nedrept, cum se vede bine în justiția injustă ce s-a dezvoltat ca o molimă, ci direct „stat de drept democratic”. Se desfigurează, prin îngustarea înțelegerii, noțiunile de bază: statul de drept devine stat care servește vătaful, democrația este aducerea la putere cu orice mijloc a unor acoliți, independența justiției este apanaj al celor numiți „magistrați”, Uniunea Europeană este văzută ca un club.

Un obicei mai nou, se trimite la Curtea Constituțională să decidă până și Bugetul! Azi mâine va trebui consultată Curtea asupra deplasărilor pe jos, căci Constituția nu spune ceva în materie! Poate și pentru mersul trenurilor!

Decidenții nu par să aibă idee nici de concepția propriului partid. Câți liberali au citit marii economiști din lume, care sunt astăzi liberali – și democrați, desigur? Câți știu liberalismul de astăzi? La Carpați liberalismul de azi, în loc să se ocupe de lărgirea drepturilor și libertăților cetățenilor, are ca obiective vizibile să pună cătușe rivalilor și să servească anumiți inși. Nu se discută proiecte, ci cum să se căpătuiască cineva. Nici nu există capacitatea proiectării – mai ușor se ia ceva din lada de hârtii uzate și se dă drept „proiect al educației” sau „proiect de țară”.

Tocmai vârfuri politice arată că nu știu ce este politica într-o societate modernă. Nu se discută argumente, ci tertipuri de strecurare în funcții ce nu se înțeleg. Nu se elaborează programe alternative, ci doar obstrucții la ale altora. Nu există vreo concepere a viitorului imediat, ci doar o descurcare. Fărădelegea s-a extins încât „protocoalele de cooperare” ale judecătorilor, procurorilor și serviciilor secrete sunt luate, ca nicăieri, drept parte a democrației.

Nu se cunoaște dreptul constituțional nici sub alt aspect. La noi vor neapărat să facă legi cei care nu au nici o atribuție în materie: procurorii, judecătorii, dacă se poate și „strada”. Președintele SUA atrăgea atenția judecătorilor să nu facă legi prin decizii în tribunal. Ce se poate spune când la Carpați unii procurori și judecători fac legi nu doar în tribunal, ci ies și în stradă pentru aceasta? Unde-i cultura juridică? Sau este frica de tragerea la răspundere pentru distrugerile din ultimii cincisprezece ani?!

Se acuză că gramatica le joacă feste unora de pe prima scenă. Este adevărat! Dar mult mai grav este faptul că însăși logica le joacă feste celor care acuză. Erorile de argumentare – ad hominem, non causa pro causa, falsa identificare – trăiesc o renaștere.  Să nu mai vorbim de erorile de pragmatică! Constatări  factuale la care se răspunde cu ideologie,  întrebări la care se răspunde cu amenințarea sau mofturi sunt tocmai la cei care ar trebui să fie pilde în viața publică.

Deunăzi, la interviul cu candidata din România la funcția de procuror-șef european a ieșit în relief, pentru cine e dispus să vadă, întreaga mizerie. Pe de o parte, înlocuirea culturii juridice cu slogane de politică curentă, substituirea faptelor cu comentarii normative, carențe linguale și, peste toate, ignorarea deliberată a stării de lucruri pot crea impresia că acesta este nivelul culturii aici! Pe de altă parte, să revendici, ca lider politic, că datorită parlamentarilor tăi, pătrunși cum au pătruns în grupul care a votat, candidata a luat voturile în plus, atestă dea dreptul încălcarea de reguli. Asta-i isprava?

 În aceeași zi, președinta Înaltei Curți ținea eseuri de prost gust la tribună, confundând trăiri personale cu rațiuni publice. Cine ajunge în asemenea funcții, la noi, chiar crede că rătăcirile subiective trebuie ascultate. Confuzie care spune mult!

Mai nou, incultura ia forma supușeniei. Tot felul de parveniți, care nu au realizat vreodată ceva cu forțe proprii și nu au mișcat un deget pentru europenizare când era în dispută, mânuiesc ca pe un iatagan „argumente” de felul: „să vedem ce agreează Europa!”, „ai grijă să nu se supere!”. Evident, nu există în acest caz bun simț civic, cultura este de mucava. Vocea unui funcționar cu cravată este socotită mai importantă decât adevărul și echitatea.

Unii decidenți dau lecții altora cu atât mai vehement cu cât sunt mai slab informați și mai lipsiți de cultură.  Ca și cum funcția îl face pe ins cult, priceput, inteligent, chiar dacă spune inepții sau ofensează pur și simplu.

Sunt acestea doar câteva exemple de efecte ale inculturii. Multe altele pot fi ușor invocate, fiind, din păcate, zilnic, la îndemâna oricui.

Deja anii interbelici au avut o problemă cu responsabilitatea decidenților. Aceștia au fost aspru taxați. Totuși, atunci ajungeau la decizii, prin forța lucrurilor, ceva mai puțini și mai pregătiți. Ce putem spune acum, când selecția este ocultă, iar pregătirea precară?

Se spune că așa cum este cultura așa se trăiește! Din nefericire, la noi se face din plin experiența  acestui adevăr, pe partea lui sumbră: câtă incultură, atâta irosire!

Nu se duce lipsă de idei și de persoane pregătite și cultivate în România. Doar că abia o democrație meritocratică ar reuși să le pună în valoare.