Cum comunicăm cu copiii noştri?

S-a spus, pe drept cuvânt, că ascultarea poate fi considerată una din cele mai rare şi mai preţioase calităţi umane care presupune, măcar pentru o clipă, diminuarea glasului propriului “eu” şi “ascuţirea urechii” la glasul celuilalt.

Nu toţi părinţii manifestă înţelegere adecvată faţă de nevoia copilului de a vorbi, de a povesti, de a întreba, de a se simţi ascultat.

În acelaşi timp, “a asculta” şi “a auzi” nu sunt identice. “A asculta” presupune contopirea într-un tot a lui “a auzi” şi “a înţelege”.

Părintele se simte foarte obosit după o zi de muncă.

Între timp, copilul se joacă zgomotos, dată fiind vârsta sa. Părintele este cel care are probleme, fiind deranjat poate transmite starea sa în diferite moduri:

-izbucnind: “eşti insuportabil” (copilul va trage concluzia: “eu sunt rău”, iar dacă situaţia se va repeta copilul poate ajunge să creadă treptat, că, doar pentru puţin zgomot, este într-adevăr rău; întărirea în acest caz are efecte negative – copilul poate deveni într-adevăr rău)

-comunicând calm: “sunt foarte obosit şi am nevoie de linişte”; copilul va recepţiona mesajul şi, ca urmare, există toate şansele să-şi diminueze, cel puţin temporar, zgomotele.

Pe de altă parte, copiii au probleme pe care încearcă să le comunice părinţilor, dar aceştia intervin brusc, cu punctul lor de vedere, fără să-l asculte până la capăt.

Aceste obstacole, care blochează comunicarea, adâncesc prăpastia dintre copil şi părinte.

Între a da ordine, a ancheta, a ironiza, a umili, a ridiculiza şi simpla receptare, invitaţia de a se spune mai mult sau chiar ascultare pasivă, ar fi indicat a alege, pentru o bună comunicare cu copilul, cea de-a doua variantă. Dar cea mai indicată pentru părinţi este ascultarea activă.

Aceasta implică recunoaşterea cui aparţin problemele, reflectarea sentimentului, a emoţiei, descrierea pe larg a faptelor, ascultarea continuă până la elucidarea totală a problemei, până la rezolvarea ei. Copilul se va simţi înţeles şi va căuta soluţii, ceea ce va duce la îmbunătăţirea relaţiilor dintre părinţi şi copil.

Dacă în cazul utilizării metodelor autoritare: părintele decide – copilul ascultă, iar în cazul celor permisive: copilul decide – părintele se supune, stări psihice negative de nemulţumire apărând şi într-un caz şi în altul, comunicând în dublu sens, părinţii şi copiii pot înlocui cele două metode cu una nouă deosebit de eficientă care asigură o asistenţă mentală şi dă satisfacţie tuturor.

Dacă se practică din perioada preşcolară, efectele în timp ale acestei metode vor fi spectaculoase.

Educatoare Ani Olga Anca

Grădiniţa Nr. 1 Rebrişoara