Dincolo de iubire și dincoace de moarte

După o carieră de prozator care se întinde pe parcursul mai multor decenii, scriitorul Dumitru Munteanu publică la Editura ,,George Coșbuc” din Bistrița volumul de versuri Dincolo de iubire în care a inclus treizeci de poezii, scrise sporadic și fără intenție precisă de a le publica la un moment dinainte stabilit. Volumul tratează în registru nostalgic reacțiile pe care autorul le are la o privire retrospectivă a tinereții, de nu cumva a întregii vieți, de la înălțimea nu prea mare ca ani, dar, cu precizie, de la altitudinea sensibilității conștiinței de om și artist care este acut marcat de perisabilitatea ființei umane. Știm toți că vom muri, dar conștiința faptului o avem în doar câteva rânduri; dacă am măcina cu mintea zilnic aceste gânduri, nu am putea trăi.

 Autor al unei singure cărți de poezie, cum de altfel și marele prozator Nicolae Breban,  Dumitru Munteanu concentrează în versurile volumului cam tot ceea ce se poate simți esențial și dureros la o recapitulare a vieții, alături de soția-iubita de o viață.  Poetul recurge la prezentarea a diverse ipostaze ale manifestării iubirii pentru Nazarica Munteanu, recent retrasă după perdeaua vieții. Versurile sunt grave, triste, amintind ceea ce scria demult Hașdeu: O poezie neagră/ O poezie dură/ O poezie de granit. Poezia care deschide volumul spune frust: Miroase adânc a noapte și a ploaie/ A buze mușcate de mult, / pe ascuns/ miroase a vremuri trecute în uitare/ întrebări ce încă așteaptă răspuns.(Miroase a noapte, -a tăceri și a iubire).

  O privire în urmă,  așa cum i s-a întâmplat și miticului Orfeu, dobândește o încărcătură consistentă de nostalgie dureroasă, de tristețe, oricâtă concordie ar fi existat în viața reală.
Neputința omenească, în fața implacabilului, minează   himera  fericirii pământești,  erodează perfecțiunea visului inaugural al vieții împreună și oferă sensibilității,  memoriei,  o agregare de stări circumscrise de precaritatea  realității noastre, general  umane. Din concretețea  fizică de cândva, rămâne doar iluzia  unei întâlniri viitoare: Te  voi strânge în brațe din nou/ și nu ai sa auzi cum se cerne cenușa/ din trupul clepsidră, atât/ de obosit/ și curgerea fiecărui fir de nisip.

Fiecare șoaptă, fiecare amintire, fiecare gest reverberează trist în versul excedând registrul sentimental și comunicând un sens uman: Dar poate că numai acum și aici/ fiorul brațelor tale, nestinse/ Putea să se desprindă,-n-sfârșit,/ şi să se-oprească la mine...

Chiar dacă titlul poeziei ,,Dincolo de iubire...” trimite la sintagma nietscheană omenesc prea omenesc, speranța, într-un viitor apoteotic, cum a fost odată, se destramă ca realitate sub asediul veșniciei: Te voi strânge în brațe din nou/ Și n-ai să auzi cum se cerne cenușa/ Din trupul-clepsidră, atât/ de- obosit/ Și curgerea fiecărui fir de nisip...

Mai mult decât toate, din viață rămâne, înțelegem din versurile lui Dumitru Munteanu, Numai iubirea, ca esență a creației divine și ca structură vertebrală a vieții umane: Ce-nseamnă, /oare, / Toate-acestea? Poate nimic,/ sau, poate,/ De-acum totul:/ Iubirea/ Ce ți se ascunde-n/ Suflet…/ Într-un anumit sens, este chiar înalta întâlnirea omului cu Dumnezeu în iubire și speranța creației.

Metaforice, poeziile lui Dumitru Munteanu susțin ipoteza aplicabilă și altor scriitori, că proza și poezia uzează cam de aceleași mijloace poietice, numai că dozajul este diferit.

Cu acest profund, filosofic și uman volum, scriitorul Dumitru Munteanu se arată convingător și ca poet, pe lângă ceea ce a demonstrat în zeci de volume că este: prozator, critic și istoric literar.