„...cum Dumnezeu ne bate prin iubire!” (6)

Spuneam mai deunăzi că era vremea luptelor pentru Unire. Prin Tratatul de la Paris se stipula că cele două ţări să fie nişte principate autonome, dar sub sutzeranitate otomană. Rusia, învinsă în Războiul Crimeei, nu mai putea avea drepturi asupra Moldovei, unde intervenise după evenimentele de la 1848. Al. Ioan Cuza seaflă în tabăra unioniştilor, alături de V. Alecsandri, Kogălniceanu. Tot în această perioadă, istoricii consemnează o relaţie amoroasă semnalabilă între iuncărul Al. Ioan Cuza şi Cocuţa Vogoride, soţia caimacamului Nicolae Vogoride, ajuns la conducerea Moldovei după plecarea lui Grigorie –Vodă Ghica, la 14 septembrie 1856.

Relaţia cu soţia caimacamului îl propulseazăcu repeziciune. Nicolae Vogoride îşi iubea femeia cu tărie, iar aceasta pe Cuza Alecu, tot cu tărie, aşa că fostul cadet Alexandru cere să fie reintegrat în rândurile armatei, unde propulsează cu viteză meteorică din grad în grad. În 25 de zile, cadetul devine sublocotenent, apoi la 16 martie locotenent, la 20 aprilie căpitan şi la 28 aprilie maior. Cocuţa consideră că „merită de la patrie” şi toate barierele în calea ascensiunii cad neputincioase. Dar ce? Napoleon nu a avansat rapid în carieră făcând curte surorii „incoruptibilului ” Robespierre?