D U P Ă … 1 0 0 D E A N I

Am urmărit prin intermediul presei județene, manifestările prilejuite de împlinirea a 100 de ani de la sfârșitul tragic a lui Emil Rebreanu, fratele marelui scriitor L. Rebreanu.
Îmi amintesc că prin anul 1968,ca elev al Liceului Nr. 2 din Dej (azi Liceul Al. Papiu Ilarian), împreună cu profesorul de limba română, am fost într-o excursie cu clasa, ocazie cu care am vizitat Casele memoriale ale scriitorilor Liviu Rebreanu și George Coșbuc. La Prislop, la Casa memorială a scriitorului Liviu Rebreanu, profesorul a reușit să o aducă pe cea care i-a inspirat celebrului romancier personajul ANA, să o vedem și noi, să ne spună câteva vorbe. Revăzând-o în fotografie, parcă îmi amintesc chipul ei care emana bunătate, resemnare și nemulțumirea că „domnișorul Liviu până la urmă a spânzurat-o”, deși ea există și nu a pățit asta, așa cum este scris în carte. Ca exponate rețin că am văzut bucăți de lemn provenite din spânzurătoarea lui Emil.
În culegerea de documente „Arhive personale și de familie, vol. II” alcătuită de Filofteia Rânziș, la seria Diverse, se află reprodusă scrisoarea unui necunoscut trimisă soției după ce acesta a efectuat o excursie în localitatea Palanca, unde erau expuse date despre moartea lui Emil Rebreanu. Iată ce consemna acest anonim …
…„Când te apropii cu trenul de Palanca îți izbesc vederea o cruce de piatră. La dreapta este un copac de care fusese spânzurat Apostol. … Acum vreo doi ani, Liviu cu nevasta a dezgropat trupul fratelui său. S-a săpat și s-a dat de un schelet, care a fost recunoscut numaidecât prin faptul că-i lipsea un deget de la o mână. Alături de schelet era o pălărie, pălărie pe care Emil Rebreanu o aruncase în groapa umedă înainte de a fi spânzurat … Se spune că Liviu Rebreanu n-a plâns, cu capul sprijinit într-o palmă urmărea totul exclamând … acesta este fratele meu … Acum îmi dau seama de ce romanul Pădurea spânzuraților e scris atât de frumos și cu atâta duioșie. El este exprimarea unei dureri simțite, a unei dureri care l-a zguduit profund pe Liviu Rebreanu. În sat trăiește și azi preotul care l-a spovedit pe Emil și gazda lui, groparul Vidor”. (Scrisoarea este datată 30 august 1929).
Poate se va găsi momentul ca pentru martirul său,Emil Rebreanu să fie declarat erou național, să i se ridice statuie, busturi, numele său să fie purtat de străzi, școli, de alte instituții publice, pentru că „cine își uită trecutul, riscă să-l retrăiască”.
Prof. Augustin Rus