Dramă …de familie

Pentru multe familii de români ardeleni, primul război mondial a adus drame pe care documentele rămase din acele vremuri le consemnează mai puţin, poate şi din cauza faptului că aceste drame sunt trăite cu sufletul, cu plânsul mamelor care nu mai îşi pot vedea copiii, cu plânsul soţiilor care nu îşi mai pot vedea bărbaţii, cu plânsul copiilor care nu mai îşi pot vedea taţii, cu regretul şi revolta interioară a fraţilor şi surorilor rămase în viaţă. Scotocind prin arhive, unii istorici au găsit totuşi mărturii pe care le-au publicat pentru a umple acest gol, pentru a nu se uita sub praful depus de trecerea timpului fapte, gesturi, gânduri ale participanţilor la aceste evenimente.

   Am găsit în Culegerea de documente „Arhive personale şi familiale”, vol. II, alcătuită de Filofteia Rînzş, în anul 2002, la seria Diverse, reprodusă scrisoarea unui necunoscut trimisă soţiei cu prilejul efectuării unei excursii în localitatea Palanca, unde sunt expuse date despre moartea lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu.

  „…Când te apropii cu trenul de Palanca îţi izbesc vederea o cruce de piatră. La dreapta este un copac de care fusese spânzurat Apostol… Acum vreo doi ani, Liviu cu nevasta a dezgropat trupul fratelui său. S-a săpat şi s-a dat de un schelet care a fost recunoscut numaidacât prin faptul că-i lipsea un deget de la o mână. Alături de schelet era o pălărie, pălărie pe care Emil Rebreanu o aruncase în groapa umedă înainte de a fi spânzurat. (…) Se spune că Liviu Rebreanu n-a plâns, cu capul sprijinit într-o palmă urmărea totul exclamând  - acesta este fratele meu! Acum îmi dau seama de ce romanul acesta, Pădurea spânzuraţilor, e scris atât de frumos şi cu atâta duioşie. El este exprimarea unei dureri simţite, unei dureri care l-a zguduit profund pe Liviu Rebreanu. În sat trăieşte şi azi preotul care l-a spovedit pe Emil şi gazda lui, groparul Vidor.   (scrisoarea este datată 30 august 1929)”.

          Oare câte familii nu şi-au mai găsit niciodată locul unde îşi dorm somnul de veci soldaţii trimişi pe fronturile de luptă din primul război mondial, greu de spus. Numele lor este trecut pe plăcile monumentelor ridicate în cimitirele eroilor, în faţa unor biserici sau în părculeţe din sate. Mi se pare tot mai actuală afirmaţia unor mari istorici, eu mi-l amintesc pe A.D. Xenopol, care spunea  „Cine îşi uită trecutul, riscă să-l retrăiască…”.