Dacă e MAI...

M-a impresionat plăcut exclamația unui poet pe un post Tv:„Dacă e Mai, e Lucian Blaga”. Apropo de ziua lui de naștere.
Deopotrivă, un istoric - în fond, românii de-a lungul meridianelor - pot exclama: Dacă e Mai, e Ziua Dinastiei Române și, deopotrivă, e ziua Proclamării Independenței de stat a României.
Pentru mine, 10 Mai înseamnă nu numai „Ziua Regelui”, ci, de vreo 15 ani încoace, și prilej de a-mi evoca, emoționat, momentul când am intrat (îmi place joaca asta)- fie și pentru câteva clipe - în mitologie, în basm. Mă refer la ziua când, fiind în turneu prin țară, Familia Regală a dorit să poposească și pe ținuturile noastre bistrițeano-someșene. Și a fost așteptată la Pasul Tihuța, căci venea dinspre Bucovina.
Am avut marea șansă de a face parte din delegația oficială, menită să întâmpine acolo suita regală. Și așa am avut norocul - pe care nu tocmai mulți îl au - de a răspunde mâinii pe care mi-a întins-o blând Suveranul României, Regele Mihai I și, îndată apoi, de a săruta mâna reginei. Ce mi se întâmpla: o clipă de basm sau de realitate? Sau și una și alta - după felul cum s-au purtat cu noi Excelențele Lor, în zilele de popas la Bistrița.
În anii aceia au început să fie publicate cărți, filme (interzise de bolșevici), despre Dinastia Română, despre marile personalități ce o compun. Cultul pentru Regele Mihai I a fost viu la noi în familie, prin maică-mea, care l-a văzut „pe viu” pe tânărul Mihai, în timpul ei de ședere la București. Ei bine, acum am început să dobândesc - asemenea majorității românilor - cununi de informații și imagini despre strălucita verticală din istoria noastră, datorată Dinastiei care a echivalat în lume numele ei cu cel al țării noastre.
Dincolo de postura mea sentimentală, în care mă aflu, scriind sau vorbind despre Regii noștri, îmi mărturisesc acum o slăbiciune în plus, pentru REGINA MARIA. Ce destin fabulos!... Prin faptele ei, la nivel național și european, o simt Femeie, altfel spus, Om, dar ieșit din firesc, prin comportamentul, sufletul, gândurile ei de ROMÂNCĂ. Unde mai găsești o regină care să lupte cu arma în mână, alături de simplii soldați din tranșeele primei conflagrații mondiale? Dar apoi, din timpul imediatelor tratative de pace postbelice de la Trianon? Unii istorici scrobiți vor să-i diminueze efectele prezenței sale la Paris. Cum să nu țină seama măsluitorii semnatari de documente pe seama schiloditei Europe, de prezența năvalnică a Reginei Maria, care copleșise atunci diplomația europeană și, deopotrivă, poporul de rând al Orașului Lumină? Nici o personalitate europeană, până la ea, nu a uimit apoi, cu faima ei mondială, America de Nord.
O astfel de însuflețire a trăit-o românul și în anii postdecembriști, pe seama Regelui Mihai I, după revenirea în Țara Mamă. Doar ticăloșia de culise securisto-iliesciene a împiedicat situarea Domniei Sale la Cotroceni, nu în postura de penibili chiriași, ci de Șef al Statului Român.
Ce ne rămâne, acum, când „obiectul” istorie a devenit în învățământul nostru „un obiect” ciopârțit? Cine va hotărî destinul nostru în memoria lumii? Ignoranța meschină a decidenților zilei sau energia românului adevărat?
P.S. Cum tot nu avem imprimat un simbol naţional pe tricolorul nostru, voi fi foarte bucuros să văd într-o bună zi chipul Reginei Maria pe galbenul steagului românesc.