Daniela Fulga: O poezie hemografă, o poezie-ecorșeu

            Strălucită profesoară la C. N. ”Liviu Rebreanu” din Bistrița, multă vreme Daniela Fulga nu doar s-a mulțumit, ci chiar s-a mândrit cu (doar) asta. Aparițiile ei editoriale sau în presa culturală, cu caracter mai cu seamă didactic și academic, au fost rare, fulgurante (de parcă numele i-ar fi fost predestinat), dar todeauna memorabile. Spicuind: Zâmbetul îngerului. De la semiotică la roman (1997 – o adaptare editorială a tezei sale de doctorat, prima, în mediul didactic județean postdecembrist, despre Umberto Eco); 15 Eseuri; Pentru o lectură didactică a poeziei; Română. Bacalaureat. Proza etc.

În anul ce tocmai s-a încheiat, 2021, Daniela Fulga ne surprinde cu un volum de 47 de texte poetice (Fruntea și inelarul, Editura Grinta, Cluj-Napoca), precedate de o scurtă Întâmpinare, care conturează o nouă și puternică voce lirică, ce nu pare câtuși de puțin – măcar în planul practicării versului ca debușeu existențial – a se afla la debut. Este o voce prea îndelung sugrumată, autocenzurată, care izbucnește apoi vulcanic, cu forța sporită unor presiuni geologice interne.

Ca expresie a trăirii pure (înțeleasă ca o copleșitoare ”ardere-de-tot” a sinelui), poezia este, și pentru Daniela Fulga (conform amintitei scurte Întâmpinări), o bâjbâire pe la marginile inefabilului, o ”nevolnică” încercare de circumscriere a ceea ce nu se poate spune. Dar nu a unui inefabil serafic și evanescent (adică obișnuit), ci a unuia ca semn al poverii sufletești, greu, teluric, ambiguu, pe care magma incandescentă a trăirii tinde să-l înece în muțenie. Este ceea ce ”se naște în clipa în care intelectul are conștiința neputinței”. Adică, pe de o parte, semnul unui eșec, dar pe de altă parte, ”un fel de inimă nouă, primită în dar, irigată în primul rând de sângele unei realități trăite până la mistuire”. Intelectul este jertfa necesară, pentru că abia poezia ”conturează autenticitatea sinelui, la care ființa ajunge prin grație.”

Altfel spus și simplificând, pentru Daniela Fulga poezia este o formă de recoagulare a sinelui, succesivă unei risipiri, pe căile trufiei intelectului, dar și ale nevoii preponderent feminine (dar atât de omenești) de a părea. Nu este atât rezultatul vreunei poetici (chiar dacă congruențe cu mișcarea poetică clujeană există), cât invers: poetica conturată în Întâmpinare pare a fi precipitatul teoretic al poeziei ca limbaj al trupului, al sângelui al fricilor și obsesiilor.

Lipsa titlurilor (identificate în Cuprinsul final prin primul vers), care ar trebui să fie măcar o parțială numire sintetică a conținutului, pledează pentru aceeași neîncredere în theoria, același refuz al conceptualizării.

Și totuși, un titlu avem - cel al volumului – în care regăsim, se pare, elementele concret-simbolice, trupești, ale dualității ființei: pe de o parte intelectul,  (”fruntea”), pe de alta  împlinirea natural-organică, rotunjirea ființei prin topirea în cuplu (”inelarul”). Imperativul liric: împreuna-creștere a acestor poli antagonici prin întâlnirea lor în cercul-inel (după modelul copacului); chiar dacă acest cerc ar contura simultan și ”caliciul îmbălsămat al risipirilor fără de întoarcere” (numai cei pe care-i iubim ne ajută). Ceea ce nu se realizează, însă, niciodată.

Aproape că nu există vreun eu poetic. Acesta se scindează în principal în două personaje lirice, femeia și bărbatul, înțeleși ca gemeni antagonici, hărăziți - în bolgiile sângelui și trupului - mai ales luptei, raportului călău-victimă (elemente care prevalează asupra iubirii-căutare și nu devin niciodată prilej de întâlnire, prietenie, ca în mitul aferent): ”un munte abrupt/ le este dat gemenilor să urce/ pentru a se putea iubi” (”apucă-te de scris! pictează!”); sau: ”cei doi gemeni încrucișează spadele întru adevărul inimii” (”ești precum tatăl tău”).

Desigur că vocea lirică dominantă se suprapune mai ales primului element, femeia, care numai întâmplător se generalizează, apodictic, în femeile (femeile legate de bărbat sunt niște sfinte), capcană în care poeta de obicei nu cade. Generalizarea, câtă e, se exprimă mai degrabă printr-o persoană a II-a singular, printr-un generic ”tu”, care acoperă de obicei femeia, rămasă în afara cercului (inelului) naturalei deveniri, în afara ”rostului”, fie el și ”închipuit” de actanții-siluete ”bărbătești și femeiești”, ce se învârt ”în spațiul lor privat /... /în viața lor casnică străină de tine” (prin ochiul iernatic vezi clar - text în care se cere remarcată, măcar în trecere, perspectiva extraumană, foarte apropiată de cea din Marele ochi al iernii a lui Nichita).

Genericul ”tu” poate acoperi, mai mult sau mai puțin accidental, bărbatul, interpelat la modul imperativ în sensul ”folosirii” femeii, ca trup și minte, în sensul unui ”brânci” (element recurent) pe care să i-l dea spre cercul ”sfârtecării” pentru care ar fi fost anume creată, care ”face parte din viața femeii” (nu o lăsa întreagă). Sigur, ”viața” pare revendicată aici exclusiv ca refuz al lui animus și abandonare în anima.

Dar femeia nu este nici ea totdeauna ”sămânța neroditoare” din afara spiralei devenirii biologice (”închide ochii a vedere/ sămânță neroditoare ești tu”); cea care ”precum o cocotă bătrână/.../ se dă cu sulimanuri/.../pregătindu-se/ pentru/ fotografia morții”; cea în care ”frica de bărbat și trufia/ au crescut împreună” (ibidem). Ea este și serafica Mâșkina (Idioata, dac-ar fi să-l parafrazăm pe Dostoievski, în al cărui celebru personaj poeta pare a se recunoaște în textul vezi, Mâșkina), bântuită de o afecțiune ”caldă, oarbă, inutilă”. Ba mai mult, este uneori (în ”așteaptă-mă!”și în ”strici tot ce atingi, precum cenușa”) o jerrtfelnică ”cumințenie a pământului”, victimă inocentă îndemnată duios să-și așeze ”capul sub cuvintele lor ascuțite”, pentru că tocmai ”apropierea de moarte ne face mai vii” (”sedu-mă! sedu-mă!”).

Dar, cum – în cercul devenirii - polii ființei sunt interșanjabili, femeia (în ipostaza asumării lui animus) poate fi ea însăși călăul, care trage ”cuvântul” din teacă, când ”pe tăietor, capul bărbatului” așteaptă lovitura femeii ”înveșmântată în sminteala seducției”, ca un sacerdot imaculat și crud, a cărui autoritate ”stă ascunsă sub piatra iubirii-de-sine” (cuvântul tras din teacă). În astfel de ipostaze, femeia-călău, pătrunsă ”de frigul pătrunzător al erorilor” și ”exilată definitiv din prezent” (într-un ”timp minunat al lumilor posibile” și al ”frumuseților sacrificiului”) îl închide cu violență pe bărbatul-victimă în”hăul fără întoarcere” al trăirii-risipire (”ești o brunetă puternică”).

 Ipostaza femeii-călău este oarecum atipică – în orice caz, mult mai puțin frecventă. Reiterative sunt imaginile femeii-pasăre, însingurată sau ”oarbă”, ale femeii-”sfinx al sigurătății aspre” (reamintesc aici misterul milenar al sfinxului mitologic: acela de-a asocia capul femeii cu trupul leului),  sfinx ”cu privirea strălucind de o înțelepciune/ fără de folos” (bunătatea izvorâtă din  minte). Tipică este situația bărbatului al cărui inelar ciocănește fruntea femeii, pe care o respinge sau o sacrifică prin decapitare, în imagini memorabile, tulburătoare: ”aruncată pe întinderea pietroasă a nopții,/ mintea zvâcni ca un trup decapitat” (”gândești foarte prost”). Iar cea astfel jertfită, asumându-și condiția, depune ”un sărut/  pe obrazul celui care m-a ucis” (sub strălucirea târzie a candorii).

Nu aș vrea să se înțeleagă că avem de-a face cu o poezie a o raportului obsesiv de putere femeie-bărbat, ci cu una a dualității funciare și ireductibile a ființei: cu eterna ”bunătate zădărnicită-n trufie”, în ”stânga”, și cu ”zâmbetul-a-râde în copilul neatins de timp”, în ”dreapta” (râul taie făptura în două). O poezie scrisă însă ”cu propriul sânge” (hemografă, cum cerea Nichita) și care renunță la orice ”piele” protectoare, lăsând ”organele” la vedere: o poezie ecorșeu.

Dacă am putut constata anume aluzii cultural-livrești (la Nichita Stănescu, la Brâncuși, la Dostoievski, chiar la Proust, printr-un vers-titlu pe care abia acum îl citez: la umbra bărbaților în floare), acestea nu sunt atât intertextualitate postmodernă, cât emoție transpusă în structuri spirituale, nu afective. Oricum, Daniela Fulga este departe de textualismul frodeur al optzeciștilor, dar și de lirismul rece al  unor echinoxiști, formula ei lirică recuperând un mai vechi, dar incontestabil adevăr: acela că poezia nu e virtuozitate, ci neliniște. Ba, mai mult decât atât, neliniștea ei sporește, ca intensitate și semnificație, turnată fiind adesea în tipare ritual-mitologice. Pe cele ale jertfei și luptei fratricide le-am putut constata, dar există și altele: precum Athena, trupul femeii se naște din capul bărbatului; sau – în același text – ”capul retezat al femeii/ bolborosește întruna/ deasupra apelor întunecate ale zilei”, precum cel al lui Orfeu. Alteori, imaginea este de o săgetătoare frumusețe arhaică, extrasă parcă din memoria noastră preistorică: ”fratele geamăn, tatăl și bărbatul din prag,/ se adună laolaltă în jurul focului/ pentru a incinera singurătatea femeii/ din care se înalță tot mai sus coloana fumurie a morții” (în praful pasiunii rodește sămânța greșelii).

Într-o literatură cu toate rotițele bine unse, nu ar trebui să salutăm doar apariția unei foarte puternice voci lirice locale. Dar cine să mai prevadă jocul raporturilor de putere pe care și lumea noastră literară pare a le fi absorbit (din ancestrala luptă fratricidă femeie-bărbat, de care vorbește Daniela Fulga, din actuala polarizată și politizată societate românească? Cine știe...).