De altădată. Toader
Cine n-a păzit vaci în copilărie și cine nu l-a cunoscut pe Toader, n-a avut, de fapt, copilărie. Eu sunt norocoasă, bineînțeles, ca întotdeauna.
Trebuie să lămuresc, înainte de toate, cine era Toader, misteriosul personaj de numele căruia se leagă multe întâmplări, de care cu teamă mi-aduc aminte. Ei bine, el era un vecin de vreo 14 ani, apărut nu se știe de unde, probabil de la Casa de copii, fiindcă părinții lui muriseră. S-a hotărât, așadar, să revină după o lungă absență în casa părintească și să se întrețină singur. Avea o vacă slabă, roșie și obișnuită să fie tratată ca un cal, adică să-l treacă pe Toader călare peste râu. Este foarte importantă vaca în poveste, fiindcă fără ea nu ne-am fi împrietenit cu stăpânul. Cum și noi aveam vaci de păzit și n-aveam imaș unde să le ducem, asemeni multor vecini, le duceam în plantația Ocolului silvic (spre disperarea pădurarului, desigur, care ne amenința cu pușca). Acolo ne petreceam vacanțele, citind până să apară noul vecin, apoi distrându-ne cum nici nu ne-am fi imaginat vreodată. Ne aflam pe un dos, iar în fața noastră, de cealaltă parte a drumului și a râului, erau casele noastre înșirate sau răsfirate. Adică vedeam tot ce se petrece în fiecare gospodărie. Îi urmăream pe vecini cum lucrau la fân, cum își hrăneau animalele aruncându-le bostani peste gard, cum umblau unii bezmetici, poate beți, cine știe...Și, mai mult decât atât, îi auzeam și vreau să cred că ei nu știau asta. Unii îi îndemnau pe alții de-ai casei ,,să se miște mai repede că vine ploaia și udă fânul”; îndemnul era însoțit, adesea, de o ploaie de înjurături, pe care refuz să mi le-amintesc și sper să nu fi fost, doamne ferește, chiar din direcția unde locuiam noi. Dar nouă, copiilor, ne făcea o deosebită plăcere să urmărim cu sufletul la gură ce se petrecea în gospodăria unui vecin anume pentru că mereu eram surprinși. Iar când se întâmpla ca omul să se comporte firesc, fără să-și amenințe berbecul, vaca sau alte animale, spunându-le:,,Lasă că stăm noi de vorbă în grajd!!!”, ei bine, atunci intra Toader în acțiune. Era curajos, umblat prin lume, învățat cu bătaia, deci nu avea nicio reținere și nu rata nicio ocazie de-a ne distra. Așadar, când bietul vecin avea și el momentele lui de liniște, se apuca Toader de strigat de pe dos cât îl ținea gura:,, Ți s-o aprins hornețuuuu!!! Vezi că arde casa, e flacără maaare!!!”. Atunci, cuprins de panică, săracu om striga și el să iasă toți ai casei, să stingă focul. Apoi lua scara și se urca în pod, iar ai lui cărau găleți cu apă să stingă în caz că s-a aprins ceva. Dar nu se aprindea nimic, niciodată! Hornul fumega molcom ca-n oricare altă zi, iar noi muream de râs urmărind toată scena. Eram ca la spectacol. După ce vecinul păcălit își mai venea în fire, se așeza cu fața către noi și, gesticulând, îi arăta lui Toader, printre blesteme, cum îi sucește gâtul când îl prinde. Nu-l prindea niciodată că n-avea cum.
După ce trecea o bucată de vreme și totul era dat uitării, bineînțeles că Toader simțea din nou nevoia să intervină pentru că prea era liniște unde nouă ne plăcea să vedem vrajbă. De data asta nu mai avea treabă cu hornul, ci se arăta îngrozit și striga la noi mai întâi:,, Mă, oare a cui vacă e în mălai și în fansule la vecinul? No uitați-vă cum le calcă toate și nimeni n-o vede!”. Apoi, după ce se asigura că bietul om l-a auzit și a luat măsuri, îl dirija prin mălai, spunându-i cam pe unde-i vaca închipuită. Și, amărâtul, cu o rudă de fansule în mână și descântând cum numai el știa, își călca în picioare munca, se trudea, umbla bezmetic până mai să-și piardă mințile, iar Toader insista:,, Du-te mai la deal și-n stânga!”. Nouă începea să ne fie milă de bietul om...Pe o căldură înăbușitoare să alergi de nebun după fanteziile lui Toader era, totuși, prea mult! Într-un final, își dădea seama și omul nostru că fusese din nou păcălit, dar nu mai avea glas să înjure și nici nu mai putea gesticula. Pur și simplu se târa până-n casă de unde nu mai ieșea ceasuri bune.
Pe vremea aceea nu știam de bulling, iar aceasta ar fi scuza cu care-mi justific atitudinea față de vecini. Acum, că știu, parcă tot nu mă pot răbda să mă întreb cum putea cineva să se lase păcălit de atâtea ori și-n atâtea feluri de-un copil?
Adaugă comentariu nou