De la Hamlet al lui Shakespeare, la Eminescu, Mădălina Manole şi încă…

„Te blestemăm şi totuşi, cu ce sete

Întindem buzele tremurătoare,

Vrăjita-ţi undă iarăşi să ne-mbete,

Viaţă - pururea fermecătoare!”

(Al. Vlahuţă)

În vechile manuale de Limba naţională era inclusă şi elegia eminesciană „Mai am un singur dor”, elegie care trezea nedumerirea elevilor, cu deosebire fiindcă erau prea puţin avizaţi privind viaţa personală a poetului. Pentru ce un om -celebru sau anonim, ziceau ei- şi-ar dori extincţia (trecerea din această lume)? Ştim că există o barieră instinctuală, care ne opreşte să trecem hotarele acestei vieţi. Şi nu doar pentru noi, ci pentru orice vietate. Peştele aruncat pe uscat, pisica în apă se zbat, chiar dacă au zero şanse. Instinctul vorbeşte însă cu toată energia de care este capabil pentru a menţine viaţa. O faimoasă pictură a lui Ivan Aivazovski înfăţişează o mare învolburată grozav,, o corabie care s-a scufundat şi din care se mai vede doar un vârf de catarg. În vârful catargului…un om. Instinctul l-a făcut să se agaţe de ultima iluzorie şansă -vârful de catarg.

Pentru ce aşadar oameni ca Eminescu doreau linştea eternă sau alţii, socotiţi puternici -Titu Maiorescu, Oscar Wilde, Adrian Păunescu, Marilyn Monroe, Jessica Biel şi mulţi alţii- au fost bătuţi de gândul suicidului sau nu i-au rezistat? Când nu mai există fire care să ne lege de această lume -fie că le-am tăiat noi, fie că au făcut-o alţii- atunci sufletul devine vulnerabil ca o cetate căreia i s-a făcut o spărtură teribilă şi prin care vrăjmaşul întunecat poate de-acum să intre.

Eminescu din elegia amintită îşi explică spre final insolita dorinţă: „Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte, / M-or troieni cu drag/ Aduceri aminte…” Fără un cămin (căci omul e fiinţă sociabilă), fără speranţe de mai bine, dezamăgit de capacităţile taumaturgice ale artei şi iubirii, într-o lume coruptă, care părea a merge din rău în mai rău, fără prieteni adevăraţi şi de caracter, poetul nu-şi mai afla locul. Aceşti termeni, mulţi destul, nu sunt suficienţi totuşi pentru a ne despărţi de viaţă. Mai trebuie să fie şi o altă cauză majoră: boala uitării de Dumnezeu, lucru pe care marele poet îl mărturisea într-o altă elegie: „ Prea am uitat de Dumnezeu / Precum uitarăm toate.” („S-a dus amorul”). Motivul transpare, volens-nolens din ultimele versuri: „Va geme de patemi / Al mării aspru cânt, / Ci eu voi fi pământ / În singurătate-mi.” (subl.n.) Pentru ce elegia ne învăluie cu senzaţia de răcoarea serii? De acolo că mormântul apare ca sfârşitul a toate. Dincolo de ele nu pare să se mai afle nimic. Nicio altă viaţă, nici frumuseţi nevăzute de ochiul şi mintea omenească, nici pe HRISTOS care ne întinde iubitor mâna să trecem hotarele Timpului.

Nimeni nu e scutit de deziluzii, de viforul deznădejdii adesea, nici împăraţii pămîntului nici omul simplu.” Într-un fel sau altul- spunea Billy Graham- toţi trebuie să trecem prin Ghetsimani.” Cât vieţuim, facem ceea ce fac brazii pe munţii bătuţi de vânturi şi uragane: mai rezistăm, nădăjduim, ne întărim, precum scrie dumnezeiescul Apostol Pavel, căci: „Răbdarea aduce încercare, încercarea nădejde, iar nădejdea nu înşeală niciodată….”)

„Căpitanul întinse ascuţişul sabiei spre pieptul soţiei şi, sever, întrebă:

-Ţi-e frică?

-Nu! spuse ea râzând.

-De ce?

-Fiindcă ştiu că mă iubeşti şi nu mi-ai face vreun rău.

- Ei vezi? Aşa face şi Dumnezeu cu noi: .ne trimite vreo încercare, un necaz, o năprasnică furtună pe mare ca cea de acum, dar nu vrea să ne distrugă, ci să ne întărească, să ne apropie de El, să-i cerem ajutorul.”

În faţa tabloului sordid al lumii ticăloase, prinţul Hamlet al Danemarcei, eroul shakespearean oscilează cumplit între extremele cuvântului suprem al existenţei: „A fi ori a nu fi…”- din faimoasa tiradă din Actul V:

„Aceasta-i întrebarea…

…căci cine ar mai sta

Să rabde biciul şi dispreţul lumii,

Despoticul bun-plac, zăbava legii,

Sfidările din partea celor mândri,

Durerea dragostei ne-mpărtăşite,

Trufia stăpânirii şi-njosirea

Prin cei nemernici…

Cine şi-ar mai duce povara vieţii,

De n-ar fi groaza tainei ce urmează,

Şi-acel hotar necunoscut, de unde

Nu-i călător să se fi-ntors vreodată?

Făcându-ne mai lesne să suferim

Urgiile de-aici, decât să tindem

Spre altele pe care nu le ştim?”

Desigur că de la Shakespeare încoace, medicina modernă a întors de dincolo de hotarele morţii milioane şi zeci de milioane de „călători” –cum le zice britanicul- şi cunoaştem lucruri extraordinare. Numai că Hamlet nu avea boala uitării de Dumnezeu, boală foarte rară în Evul Mediu. A nu crede în Dumnezeu şi Biserică era o „raritate excepţională şi numai nişte nebuni ar fi putut spunea asta”, spune Karen Armstrong (o atee) în faimoasa ei carte „Istoria lui Dumnezeu”. Ce a fost atunci nu mai e azi, când înmulţirea exponenţială a omenirii ,dar şi a binelui şi răului, a făcut să vedem esoterisme, horoscoape, satanisme, vrăjitori, terapeuţi dubioşi, babe omida, căutători ăn globuri de cristal, şarlatani şi hristoşi mincinoşi de tot felul. Surse otrăvite, păcate de moarte, dar privite nonşalant, că „Dumnezeu iartă orice şi iar ne întoarcem „.” Habar n-au că nu vor afla cale de întoarcere, fiindcă Dumnezeu e un Dumnezeu zelos (mai corect „gelos”).

Sărmana Mădălina Manole, cu dileme de care nimeni nu e lipsit, a căutat rezolvarea problemelor psihice personale mai curând la vraci, ghidată şi de soţ, în vreme ce părinţii ei doreau… psiholog. La mănăstire şi preot va fi mers ocazional, cândva. Şi nici nu ştim că Biserica e rezolvarea problemelor noastre cele mai grozave.Că acolo şi stând în genunchi în singurătate aflăm putere şi ajutor de la Împăratul Universului, cel care înălţându-se la cer, a spus Apostolilor şi nouă: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28.20). Pentru ce deci suntem singuri? Cine e de vină? De două mii de ani, prin HRISTOS Domnul, Fratele nostru mai mare, omul şi-a pierdut singurătatea. Dumnezeu i-a dăruit Mădălinei ceea ce-şi dorise enorm: un fiu. Avea un soţ, casă, faimă suficientă, un înger păzitor al vieţii şi ea căuta ….furadan să se otrăvească. Câţi muncitori sărmani n-au o pâine să o pună pe masa copiiilor lor? Câţi suferă în lanţuri şi în nedreptăţi, grav bolnavi şi-n atâtea urgii câte suflă peste Valea Plângerii noastre şi rezistă aşteptând zorii unei zile noi?

Toate religiile din lume spun că suicidul e un păcat. Întâi să nu lăsăm pesimismul să intre pe poarta vieţii. El duce la dezgustul de viaţă, iar acest dezgust duce la disperare şi sinucidere. Kant e părintele pesimismului, din care coboară existenţialismul modern al lui Sartre, Camus şi toţi copleşiţii de „spleenul” inventat de britanici.., ba chiar avem „generaţie emo”. Aceasta fiindcă între civilizaţie şi fericire este o contradicţie ireductibilă, dacă omitem pe Dumnezeu, cel ce este Alfa şi Omega Universului întreg şi a fiecărei fiinţe în parte.