De Luminaţie

Când eram copii, Luminaţia se făcea până târziu, în noapte. Începea la lăsarea serii, peste zi nu ştiu să fi văzut oameni pe cimitir. Serile erau, de obicei, calde, cimitirul era mic şi noi, copiii, îl călcam în sus şi-n jos, printre mormintele luminate. Mai primeam câte ceva, pomană de sufletul morţilor. Popa şi cântăreţii lui cântau tare şi frumos, trecând, fără grabă, de la un mormânt la altul. Oamenii, adulţii de atunci, îi primeau cu pioşenie şi toţi ne rugam şi trăiam în acea seară de Luminaţie în spiritul morţilor, al celor care au fost, cândva. Atunci, ei erau cu noi, eram toţi, împreună.

Anii au trecut, mulţi. În copilărie totul ni se pare bun, pentru că sufletul unui copil nu poate fi decât curat. Timpul, viaţa, te îndoaie, te aduc la compromis, răspunderile te apasă, copilăria rămâne, încet, încet, în urmă şi, cu fiecare zi ce trece, ne îndreptăm spre vârsta a doua, apoi spre a treia, iar finalul îl ştim cu toţii. Cimitirul. Aşa a lăsat Dumnezeu lumea. Nu ne impacientăm, nu ne speriem. Un organism viu trăieşte doar un număr limitat de ani. Asemenea unei maşini care, la un moment dat, se învecheşte şi este înlocuită de o alta, nouă.

O zi pe an, de Luminaţie, să ne aducem aminte de cei care au fost înaintea noastră, care ne-au făcut loc să-i urmăm, ne-au netezit drumul spre înainte, au făcut ce au crezut ei că este mai bine pentru noi. Străbunicii, bunicii şi părinţii noştri. Şi cei de dinaintea lor, strămoşii noştri, pierduţi în timp. În ziua Luminării să ne aducem aminte de toţi, să-i pomenim în slujbe la biserică, să le spunem o floare şi o lumânare pe mormânt, şi celor care, acum, nu mai au pe nimeni. Sunt morminte lăsate, învechite, cruci înnegrite, pe care scrisul abia se mai vede. Nu uităm niciodată să spunem că trebuie să ne preţuim trecutul, istoria noastră, oamenii care au făcut, cu adevărat, ceva pentru comunitatea din mijlocul căreia s-au ridicat. Un mormânt este istorie.

Celor care au plecat le dorim linişte veşnică, le suntem datori cu tot ce ne aparţine. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Nouă, celor ce le-am urmat, să ne dea Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă, pentru a preţui trecutul, a cântări ceea ce avem, astăzi, a căuta cea mai bună cale pentru BINELE TUTUROR. De Luminaţie, de ziua morţilor, să preţuim viaţa.

Poenar Flavia Monica