DEBUT ÎN PROZĂ: Iacob Naroş

Sub noi, sufletul muntelui rătăcea fără noimă prin galeriile croite de mineri și apoi abandonate uitării și paraginii generale. Era în ultima zi de tabără și ceasurile până la despărțirea grupului cam pestriț ce-i drept, se puteau număra pe degetele unei singure mâini. Toate s-ar fi desfășurat normal, dacă n-ar fi intervenit neprevăzutul, întâmplarea pur și simplu și anume, faptul că mașinile destinate coborârii grupului până în localitatea cea mai apropiată cu gară C F R n-au ajuns sus, la ora fixată, ci cu o întârziere de câteva ore bune, punând la îndoială posibilitatea de-a mai prinde vreo legătură spre casă în timp rezonabil, fiind vorba și de bilete de drum și vagon rezervat pentru o asemenea distanță. Panica plutea în aer, nimeni n-avea curajul s-o concretizeze în vreun fel, asta și din cauză că toți aveau un tonus optimist după zilele petrecute la munte. Dar cu cât treceau minutele mai repede, cu atât fizionomiile unora sufereau transformări dintre cele mai neobișnuite, motivate într-un fel logic și simplist că, dacă tot sunt pe picior de plecare, nu mai are rost să afișeze acea complezență formală față de cei care rămâneau în urma lor, fiind siguri că n-o să se mai întâlnească vreodată față-n față. Fiind din partea locurilor, bineînțeles că nimic din toate acestea nu mă mișca, doar o ușoară jenă că lucrurile nu s-au terminat așa cum erau planificate. Bănuiam că șoferii în cauză vor grăbi toate etapele, chiar să mărească viteza după ce ajungeau jos, ca să se-ncadreze în cele promise, nu de ei, ci de firmă. Pe de altă parte, mă încerca nostalgia muntelui pe care n-aveam să-l mai văd până la anul sau cine știe când. Știam de asemenea, ce-ți poate trece prin cap în astfel de momente limită, când, după ce toate merg ca pe roate, intervine acel ceva neplanificat. Ca atare, am început să-i privesc mai atent, pe fiecare în parte, cu alți ochi. Primul care mi-a căzut la îndemână, aflat mai aproape de mine, pe care l-am poreclit Mefisto era un bărbat vioi, trecut de prima tinerețe, cu o fire adolescentină înșelătoare, el avea o bărbiță albă-argintie de vacanță care-i dădea un ușor aer balcanic. Suplu în mișcări, el nu trăda prin nimic că l-ar interesa ceva în mod deosebit în afară de propria-i persoană. Profesor de matematică în orășelul C. din sud-estul țării părea sigur pe sine, poate prea rațional pentru unii. În afară de nelipsita-i țigară pe care o fuma cu o voluptate turcească, de fapt, după cum îmi povestise într-o seară, visul vieții lui fusese să facă o călătorie în Turcia, vis pe care îl realizase în urmă cu vreo șapte ani. Ceea ce reținusem din sporovăielile lui era următorul fapt: muntean din tată-n fiu, un împătimit al înălțimilor carpatice, nici el nu mai știa cum ajunsese tocmai la malul mării atât de departe de locurile copilăriei. Din privirile lui calme am înțeles că nimic nu-l va scoate din această stare de fericire, că orice întârziere în aceste locuri care-i aminteau de meleagurile natale, de copilăria pierdută și trădată, nu-i puteau face decât bine. Alături de el, impasibil, privind mereu în jur, parcă luându-și rămas bun de la toate, se foia fiul său, Rențiu, student de capitală, nu de dragul unei plecări cât mai repezi, ci mai mult de dragul prelungirii aventurii în care era prins. În acest colț de țară, cu un an în urmă, undeva aproape, mai precis, în stațiunea balneară renumită doar prin apele ei minerale și tămăduitoare, cunoscuse o fătucă din partea locului cu prilejul unei tabere studențești din vacanța de iarna trecută. Alături de un alt tânăr, Ristean, fire visătoare, absolvent doar a unei trepte serioase de liceu de mate-fizică din centrul de județ cu care puneau la cale, probabil, o nouă ieșire în forță pe versantul cel mai abrupt al vârfului Ineu sau se gândeau la o partidă de remy cu bucătăresele mai tinerele care-și permiteau să stea până la ore târzii în noapte și care aveau rezerve serioase de țigări, cafea și alte cele… Pentru ei nu conta practic nicio alternativă, a rămâne sau a pleca părea la fel de simplu ca și cum nimeni și nimic nu le-ar fi putut impieta visele adolescentine.
Mizdrache, alt component al grupului ad-hoc, era economist la o întreprindere prăfuită din orășelul M. de pe malul Dunării, arăta că are o fire veselă, scund de statură, cu un început de chelie pe cinste, fost fotbalist în tinerețe, folositor pentru grup în arbitrarea întâlnirilor sportive între echipele de băieți și fete, uneori chiar între județe. Nu arăta prin înălțime și alură că este atât de pasionat de fotbalul care-i devorase existența, momentan, el părea preocupat de un singur lucru, își revizuia cu ochii minții bogata adunătură de plante medicinale pe care ar fi dorit să-i fie cât mai completă. Așa că orice clipă de întârziere îl bucura dându-i prilejul să adauge o nouă specie la ierbar sau se gândea cum ar fi fost mai bine să-și catalogheze componentele florei montane în așa fel încât să-i fie ușor de folosit. Cum s-o fi mutat de la pasiunea către fotbal înspre plantele medicinale, n-am reușit să înțeleg, mai ales că, din câte povestise în momentele de euforie din jurul focului, în seara de adio, hobby-ul lui se transferase în direcția contabilizării fondurilor necesare fotbaliștilor din vechea lui echipă și a găsirii soluțiilor salvatoare de supraviețuire în divizia secundă. Această preocupare obsedantă îl făcea să se mândrească la fel de mult ca de o echipă similară marilor cluburi. De fapt, singurul care-l asculta cu sfințenie era însoțitorul său din aceste zile, Buleandră, asistent medical care, din lipsă de activitate, deoarece cazurile deosebite necesitau intervenții urgente de specialitate cu ajutorul salvării întreprinderii miniere din zonă, mai spera ca în ultimele momente să aibă ocazia de a-și dovedi priceperea la ceva. Brunet, bine făcut, jovial, el nu prea înțelegea esența grupului, dar căuta în măsura posibilităților să devină util tuturor, asta și ca să nu-și dezamăgească consoarta, ditamai profesoară de nu știu câte limbi mai vechi și mai noi, ba chiar și de una moartă, limbi pe care le strunea de vreo câteva decenii; ca atare, tot ce mișca în jur, pe o arie apreciabilă, trecea prin controlul ochelarilor ei fumurii și severi.
Dintre toți cei care se foiau în așteptarea mașinilor întârziate se detașa singura ființă feminină „la înălțime”, și la propriu și la figurat. Nu degeaba fusese până nu cu mulți ani în urmă jucătoare de baschet de divizie, o poreclisem imediat „Ioli doi”. Cu toate acestea, trăsăturile feței, aspectul prim, gesturile ei largi nu trădau așa de ușor a fi o sportivă încă în acțiune. Se putea observa din partea unui fin analist efortul făcut din partea ei să pară o simplă ființă obișnuită, cu preocupări comune asemenea celorlalți. Cei mai mari în înălțime care puteau să se apropie cât de cât de ea erau doar doi, unul fiind Ristean, cu câțiva centimetri mai puțini, asta și datorită faptului că exersase câțiva ani ca ghid montan. Al doilea s-ar părea a fi chiar propria-mi persoană, deși cu sportul nu mă prea omoram în ultima vreme. Femeia în cauză schița o atitudine severă, adeptă a înviorării totale de dimineață, acest obicei părea lucru neobișnuit pentru noi, cei de-ai locului. Avea o voce mecanică, puțin forțată, încât nu puteai sesiza în ce măsură ceea ce făcea era ceva normal sau impus de capriciile personale ridicate la altitudinea unde ne aflam cu toții. Dacă n-aș fi cunoscut-o personal și îndeaproape cu ocazia escaladării vârfului Ineu, totul ar fi decurs normal, banal chiar. Necunoscuta cu pricina își impusese încă din start ideea ca cei care nu ar rezista urcușului să abandoneze, asta în timp ce se uita fix și zeflemitor la o tipă încălțată cu sandale în care piciorul juca în voie. Părerile au fost împărțite, oricum cei în cauză s-au retras de bună voie. Odată grupul constituit, plecarea s-a făcut la îndemnul ei, devreme. Personal nu eram într-o formă fizică bună, mă convinsesem de acest lucru după o primă rundă de urcări, nu puteam da înapoi, ca atare, trebui să dau tribut serii anterioare ce se lăsase stropită cu lichide dintre cele mai ademenitoare. Așadar, pornisem precaut din tabără cu o oarecare întârziere calculată pentru a-mi impune un ritm adecvat situației. Cei tineri zburdau deja în avans în frunte cu Ristean care cunoștea traseul și ardea de nerăbdare să fie în frunte. La primul asalt mai serios al unui versant destul de abrupt, de fapt, prima probă de foc a traseului, ordinea s-a stabilit astfel: imediat după ghidul cel tânăr, s-a instalat ea, fata fără nume de la malul mării. Urmărind-o din spate, mi-am dat seama că, în ciuda celor ce gândisem despre ea înainte, știa cum să urce destul de lejer, dovadă că era inițiată și încă destul de bine în arta urcușului. Curios, mă gândeam când mai avusese timp și pentru așa ceva. Și astfel am aflat povestea vieții ei că, că o primă parte, cea mai bogată în amintiri și-o petrecuse tot în Ardeal, nu departe de zona noastră…
Dacă cineva mi-ar fi spus cândva că până și trupurile noastre mai puțin tinere, dar încă vii și simțitoare simțeau nevoia unei comunicări aparte, a unei dialog intim iscat din senin, nu l-aș fi crezut, ba chiar l-aș fi luat în derâdere. Iată că este posibil și așa ceva, indiferent de ani, de conjunctură, de mentalități. Aidoma unor adolescenți întârziați, ele, corpurile se caută, își transmit mesaje de tatonare, de provocare pe căi neștiute. Și, când prind momentul, se dezlănțuie fără nicio noimă. Mai întâi se măsoară cu neîncredere unul pe celălalt, care e mai înalt, care e mai bronzat, care are sau nu are burtică; apoi cu înfrigurare încep să se inventarieze cu minuțiozitate, centimetru cu centimetru, spre a vedea din ce sunt făcute, dacă ochii sunt la locul lor, dacă gura e la fel ca a celuilalt, dacă nasul e în vânt, cârn sau ascuțit, dacă un braț e mai puternic decât celălalt, dacă… Tatonarea se face cu toate simțurile posibile ce se pot stârni repede sau pe-ndelete, cu efect imediat sau întârziat. Astfel că nu rămâne nici un loc necercetat, comparat, cartografiat, luat în posesie pe termen scurt sau pe veci. Bucuria acestora că încă sunt plăcute, admirate, sărutate și mângâiate este fără margini. Extazul și euforia lor capătă dimensiuni tinerești, totul se învălmășește în jocul lor concentric, se contopesc, se desfac, se strâng, se ghemuiesc, se-ntorc pe toate fețele, ca și cum nu s-ar fi văzut niciodată. Ochii, toți patru, reflectă o lumină și-o strălucire magică, armonizări estetice se succed ca-ntr-o paradă de zile mari. Călătorii visate de-atâția ani au loc și dintr-o parte și din alta, de la talpa piciorului în sus, pe albul imaculat al pielii catifelate de pe coapsa interioară a femininului și până la pieptul păros și viguros al bărbatului pereche, coborând spre mijloc, o mie de drumuri, o mie de variante ocolitoare se întretaie, se întovărășesc, se pierd, se refac, se repetă, se desfac, se-nfundă sau se-mpotmolesc la capăt de linie…
– Hei! Pe unde hoinărești cu amintirile? Nu vezi că suntem pe punctul de-a pleca? La ce te gândeai atât de profund că nu mai percepi nimic din jurul tău? Nici chiar pe mine nu mă mai vezi, deși te-am atins ușor, te-am luat de braț fără să vreau… Să nu-mi spui că… Mi-ai promis ceva…
Am tresărit ca ars, până să-mi dau seama unde sunt și ce fac. M-am dezmeticit destul de greu, farmecul și amploarea trăirilor onirice de moment aproape că m-au dat gata… Apoi toate s-au derulat ca-ntr-un „deja vu”, o îmbrățișare mecanică, dar disperată, un schimb dureros de priviri de la scurtă distanță, pline de speranțe pe termen lung, o schițare discretă de rămas bun și, după plecarea precipitată a mașinilor, în jur, s-a instalat o liniște cum numai pe munte o poți găsi. Mai țin minte că am stat pironit locului încă o vreme până când, revenit din visare, am zărit pentru o ultimă oară, dâra alburie de praf lăsată de mașinile ajunse aproape de drumul din satul aflat la poalele muntelui. N-a mai venit nicio altă vară la fel, peste vale și țară s-a abătut vânzoleala așa-zisei revoluții, ca atare, praf s-a ales de toate. N-am mai revăzut locurile de unde, peste văi, vedeam alte tărâmuri mult mai curate și atât de promițătoare, o altă lume lipsită de violențe, de minciună. Nici baschetbalista de divizie n-a mai apărut, se pare că, aflată în iureșul evenimentelor din capitală, a fost aleasă pentru că enerva prin înălțime, prin îndrăzneala ochilor ei scânteietori și, mai ales, pentru faptul că se ghicea chiar și de la distanță că nu-i era frică de nimeni și de nimic.