Câte ceva despre soclu

Abia târziu, în anii de facultate, la cursurile de istorie a filosofiei, m-am întâlnit cu soclul. Contextul, în prelegerile la care asistam și eu, era perioada renascentistă, ilustrată de atâția mari sculptori, intrați și râmași în patrimoniul culturii universale. Profesorul, unul cu o aplecare vădită spre actorie, cu o gestică foarte variată și tot atât de bine studiată, dar și practicată în timpul unei cariere universitare îndelungate, întrebă retoric, oare cum ar fi dacă Eminescu, respectiv statuia din Copou, de care nu ne despărțea decât două-trei stații de tramvai, ar coborî de pe postament și am sta de vorbă cu el, așa, ca de la egal la egal, de la aceeasi înălțime? Am fost încercat de un sentiment ciudat și, sunt sigur, colegii și colegele, la fel. Suna ca un fel de profanare. Sună a blasfemie, nu-i așa?, spuse profesorul, de parcă ne-ar fi citit gândurile.

Ceea ce se creează prin ridicarea pe soclu este înălțimea de la care cel ori cea venerat(ă) se uită înspre noi, oamenii de rând, dar nu cu superioritate, ci cu demnitatea și seninătatea trecerii în veșnicie, căci ce altceva vrem să ridicăm prin statui, decât recunoștință și un ecou lung de exprimare a respectului pe care ele, peroanele astfel eternizate, și le-au câștigat. Există, de bună seamă, o serie de criterii de care trebuie ținut cont când se construiește piedestalul, dintre care cel mai important mi se pare, raportul proporțiilor celor două elemente, statuia ca atare și soclu, care trebuie să creeze un tot, căci fără soclu, o statuie nu ar mai avea nici pe departe semeția care o scoate din comunul înconjurător. Fie că statuia reprezintă o singură persoană – mai corect ar fi „o personalitate” -, ori că este vorba de un grup statuar, ne aflăm pe terenul artei, iar acestei lumi, pe care ea ne-o oferă, trebuie să i se acorde condițiile necesare reușitei ei plenare. În cazul sculpturii postmoderne soclul poate juca un rol aproape hotărâtor, căci fără el sculptura ori obiectul artistic riscă să se piardă în banal, ba chiar să nu mai fie luat în seamă. Redau mai jos o reproducere a unei lucrări plastice în marmoră a lui Jean-Claude Reussner, din anii 1920.

După cum se poate lesne observa, această lucrare ar fi greu de închipuit fără soclu.

O importanță aparte pe care o constituie postamentul îl întâlnim în cazul statuilor care reprezintă figuri ori evenimente istorice. Nici acestea nu ar putea fi de închipuit fără ele, iar dacă este vorba de una ecvestră, încă și mai mult.

În Paris fiind, cu mai mulți ani în urmă, nu am ratat ocazia de a intra în Luvru, iar acolo pe aceea de a trece, chiar dacă am făcut-o într-un ritm prea rapid, prin cea de sculptură. Desigur, toate, ori mai toate lucrările plastice erau prezentate pe câte un postament, iar tablourile erau, firește, înrămate, rama constituind o replică a soclului, deşi rolul ei nu are – iertat să fiu dacă greșesc – aceeași greutate, importanță, în totul lucrării plastice. Desigur că m-am oprit și am dat binețe împăratului Traian, care mi-a ieșit aproape întâmplător în cale, căci nu l-am căutat sistematic, ca să zic așa. Dacă statuile antice, dintre care se evidențiază în mod deosebit Venus din Milo ori Afrodita, cum mai este ea cunoscută, prezintă doar o parte din tezaurul celui mai vizitat muzeu din lume, ele fac parte dintr-un ansamblu, în care lucrările picturale au o pondere oarecum egală, dacă ne gândim la celebritatea aparte pe care o au Gioconda lui Leonardo da Vinci, ori Libertatea poporului a lui Delacroix. Dar nu vreau aici și acum să intru în detalii, să mă abat de la tema propusă. Revenind, observăm că aproape toate formele de exprimare a artei au un prag, fie el soclu, ramă ori alte mijloace care contribuie la intrarea în „holul” lucrării propriu-zise. Cum ar fi, de exemplu, o pagină scrisă până la extrema colii de hârtie, laterală, ori mărginindu-i părțile de sus și de jos. Această ispravă va fi preluată de cei care paginează cartea, oameni de meserie. Mai mult, această introducere, printr-o lărgire a semanticului, se regăsește și la intrarea într-o localitate: Bine ați venit în municipiul Bistrița, de pildă. Mergând mai departe, într-o școală, învățătorul intră în clasă, dând înainte de toate un bună dimineața ori bună ziua elevilor. Iar actul dragostei, bunăoară, este prevăzut cu un preludiu, un repertoriu format în principal din gesturi de gingășie și mângâiere. Un soi aparte de statui sunt cele care coboară de pe soclu și „dau mâna” cu pietonii. Deosebirea față de cele care venerează personalități ori pagini de istorie este că acelea nu își propun această expresie, a venerației, se vor așadar ipostaze ale omului simplu, cu care creează o relație de oarecare amiciție.

Cum ar fi oare o piesă de teatru care s-ar juca în afara scenei? Răspunsul: n-ar mai fi teatru, așa cum este el înțeles în ziua de astăzi, căci nu vrem să ne referim la alte perioade culturale istorice, în care, scena de desfășurare era, într-adevăr strada. Ne vine în sprijin aici vremea trubadurilor francezi, care, în Evul Mediu își jucau și, mai ales, cântau piesele pe străzile Parisului, și nu numai.

Până și la intrarea într-o casă avem de a face cu o „introducere”, de fapt cu două: treptele care conduc înspre casă, iar imediat după pășirea pragului intrăm într-un hol ori vestibul, abia mai apoi în locuința propriu-zisă.

Soclu, specific sculpturii, poate fi asemuit cu o trambulină, una care proiectează lucrarea ca atare, poate chiar o catapultează înspre infinitul artei, o înălţare până dincolo de ceea ce este și rămâne lumesc.

Lista formelor pe care soclul, piedestalul, podiumul, scena ori pragul o cunosc ar putea continua mult și bine. Aș adăoga doar scrisoarea, care, atâta vreme cât ea va mai exista, va începe cu „Dragă X”, iar o rugăminte este, de cele mai multe ori, precedată de o introducere. E adevărat, Cocoșilă, legendarul personaj din Moromeții, în loc de bună ziua zicea „dă-mi o țigară”, dar și asta era o formă (umoristică ori nu) de salut.

Și ca s-o spun până la capăt, chiar și salutul poate fi pus pe soclu, statuat. Când tematica este de ordin militar, se-nțelege. Iar o casă, se bazează ea pe fundație, dar tot de pe un soclu își ia avânt și se înalță pe verticală. Iar cei șapte ani de acasă, tot un soclu este, îmi sugerează cunoscutul si apreciatul artist plastic, Maxim Dumitraş...

Damaschin Pop-Buia