DEBUT ÎN PROZĂ: Vasile Vidican

          Vasile Vidican, redactor al publicaţiei noastre şi titular al rubricii de cronică literară, este astăzi în faţa debutului său în proză, în paginile „Răsunetului cultural” care înseamnă şi familia sa literară. Tocmai de aceea, îi urăm din toată inima să aibă inspiraţia şi priceperea necesare care să-i aducă, şi în această a doua direcţie pentru care a optat, izbânzile binemeritate.

Declarație

– Nu-mi amintesc nimic, îi spun pentru a nu știu câta oară! Pur și simplu nu-mi aduc aminte!

Se scarpină în cap. Încerc să-mi dau seama dacă gestul lui are vreo semnificație. Încerc să ghicesc ce gândește despre mine și despre toată situația asta în general.

– Uite cum facem, spuse după o tăcere apăsătoare, îndelungată. Îți las aici foile. Fumezi? Țigări ai? Nu așteaptă răspuns. Stai liniștit o vreme, fumează, fă ce vrei, dar scrie. Scrie absolut tot. Scrie și țâța de la care-ai supt, dacă e nevoie. (Aici nu doar tonul polițaiului s-a modificat, ci întreaga sa postură. De parcă tonul ridicat l-ar fi trezit brusc din apatie.) Scrii tot, s-a-nțeles?

Scriu pe mă-ta îmi spun în gând... ce să scriu, dacă tot-i alb în tărtăcuță!

Liniște de-acum. Nu mai bâzâie polițaiul isteric. Parcă nici din stradă nu se mai aud zgomote. Aburul greu al cafelei, albul strident al foii, albul vinețiu al ochilor ei, albul foiței de țigară, albul din mintea mea. Alb. Atât!

Apoi roșu. Roșul din ochii mei obosiți, de pe pachetul de Marlboro, roșul languros din odaia-n care mi-a ghicit, roșul lasciv și lipicios și năclăit de pe mâinile mele.

În final, toate culorile se-mpreunează într-un proces lent, sexual. Culorile gem! Emoția puternică simțită în plex, genunchii moi (ce dracu’ o fi cu mine, mă întreb intrigat... apăsarea cu care mă așez pe scaunul jos).

Nu-ți fie teamă, aud ca un ecou concupiscent. Nu te mușc. Pare apatică, zâmbește absent. Ochii mari, obosiți, ochii ei ca o greutate pe creștetul celor ce-i pășesc în odaia întunecată. Să-ți explic regulile. Există reguli?; dar zâmbetul ce se dorea ironic s-a transformat într-o grimasă. De-abia atunci mă privi; ochii ei mari, leneși au devenit piroane. Oasele mele vor fi grele de-acum... verdele incert al ochilor ei mă va purta blând prin tot procesul ăsta obscur.

Aprind țigara uitată (de câtă vreme?!) între degete. Străfulgerare neașteptată de luciditate. Ce caut eu aici, mă întreb din nou...

Cauți răspunsuri. Dar nu faptul că-mi răspunde la întrebări pe care nu le rostesc mă face să tresar, ci limpezimea vocii ei, cuvintele EI sacadate. Și poate gândul că de-acum e prea târziu, că toate astea s-au insinuat molcom ca un dulceag lichid amniotic deasupra voinței mele, înecând-o.

Tu i-ai văzut pe toți laolaltă. Le-ai citit spaimele, le-ai văzut gândurile cele mai ascunse, pentru că asta faci dintotdeauna, le întrevezi mocirla din suflete și-i lași să se vadă în cărți precum în oglinzi lucii. Îi cunoști pe toți dinainte să-ți fi călcat pragul.

Uite, întâi pui o întrebare. Nu, nu o întrebare, ci întrebarea. Nu pot s-o întrerup... aerul nu părăsește plămânii pentru a emite sunete. Teama aceasta duioasă c-o să mă-năbuș.

Nu-i nimic! O să apară și întrebarea! Toate ies la lumină când ai cărțile în față. Nu toată lumea își cunoaște întrebarea.

Îmi arată cum să amestec cărțile. Mă privește condescendentă și zâmbind parcă amar în timp ce le adun pe cele scăpate pe jos. Încerc să mă adun... ceva nu mai e-n regulă cu toată lumea asta din clipa în care m-am așezat pe scaunul ăsta. Nu-i nimic, spuse. Lumea-i haos, oricum.

De-acum pot să stau liniștit. Nu mă mai zbat să pricep. Sunt la mâna cărților. Să nu-ți fie frică de cărți, spuse. Iubește-le ca pe viața ta. Ele sunt chipul vieții tale. Dar chipul vieții mele e moartea. Călărețul negru, călărețul macabru, cel ce sfidează lumina și gălbuiul delicat al soarelui, moartea se arătă de sub mâna mea. Și ăsta-i prezentul, întreb? O să mor într-una din zilele astea? Încerc din nou să fiu ironic. Nici acum nu-mi iese. Treci prin schimbări mari, răspunse ca și cum ar recita o poezie, fără a ști că schimbarea aceea mare avea loc în fața ochilor ei. Eu începeam să nu mai fiu eu. 

Dar ști-vei tu, frumoasă cu ochii smarald, ști-vei tu, care ghicești în cărți oricui îți lasă bănuțul pe masă, că ghicitul are de când lumea două tăișuri? Afla-vei oare că și pe tine te oglindește fiece carte trasă de precupețe exaltate sau soți rușinați și îngândurați...? Cărțile își aleg singure cui vor să ghicească!

Ai trecut prin multe încercări... cinci de bâtă. Te-ai zbătut mult în viață! Mă zbat și acum, răspund. Dar nici vocea mea nu mai era vocea mea. Am știut asta din felul în care s-a încruntat. Mi-a simțit stăpânirea cu care puteam acum să-i vorbesc. Haide, zâmbi luminoasă și tristă, trage-ți viitorul. I-am zâmbit înapoi. Eu pentru tine am venit! Mâna mea extrase o carte din semicercul frumos aliniat. Privirea a rămas fixată în verdele blând al ochilor ei.

Tot un cinci. Simulă un zâmbet. Asta nu-i bine. Deloc nu-mi place. Jovialitatea asta n-o avantajează, mă surprind gândind. Doar tristă e frumoasă! Uite, cinciul de denari înseamnă ruină, instabilitate... s-a oprit pentru că a văzut că eu eram un altul. O umbră de teamă pe chipul ei blând, poate nedumerire. Pentru o foarte scurtă clipă cuvintele bunicii ei ai grijă, fata mea, Tarotul are mintea lui proprie, zadarnic să te gândești că stăpânești ceva când cărțile sunt pe masă, cărțile gândesc singure, noi le moșim vorbirea, noi le-ajutăm să transmită, nimic mai mult, niciodată mai mult.

Cine sunt eu? N-a înțeles. Asta e întrebarea mea: cine sunt eu? Tu ești moartea, răspunse privindu-mă fără să respire cum ridic scaunul deasupra capului.

Iar în clipa aceea dilatată în care am ținut scaunul ridicat, m-am întrebat și eu cine sunt. Adolescentul speriat și sfios ce se mai duelează cu prietenii cu bețe în loc de săbii în livada din spatele casei? Puștiul îndrăgostit naiv, prostește de fata ce ghicește-n cărți, fata aceasta? Sau bărbatul cu ochi injectați, ucigașul, călărețul, insul a cărui soartă și gesturi nu-i mai aparțin ci sunt dirijate abscons de forțe tainice, mai presus de intenție și voință? Înțeleg la fel de puțin ca și ea. Poate chiar mai puțin. Nu sunt eu acesta!

Cine sunt! Cel ce-am intrat sau cel ce va ieși transfigurat din odaia asta sufocantă...?

– Ei, cum e? Ți-ai amintit? Din nou, nu așteptă răspuns. Luă foile de pe masă, îmi puse altele în față și ieși.