Despărțirea de Genu

A mai dispărut un prieten. Un coleg de breaslă, fost profesor de limba și literatura română, la Infoel, în ultima parte a carierei sale. Dar a trecut și pe la Liceul 3 (fost CPL), pe la cel din Teaca și cine mai știe pe unde. N-a fost o persoană publică. N-a făcut politică, n-a avut funcții, n-a publicat cărți. Dar a fost un OM într-un sens nobil, vechi, sens aproape dispărut azi. Sau care dispare treptat, puțin câte puțin, cu fiecare întruchipare a sa. Iar Eugen Dunca (Genu) a fost una dintre ele.
Înțeleg prin asta o sumă de calități a căror dominantă este tocmai nonaparența. Discreția, adică. Un fel de a fi care nu se pune pe sine în centrul lumii, nici măcar al lumii proprii, chit că aceasta există, ba chiar cu o anume consistență, cu o anume adâncime. (Or, asta este esențial pentru un dascăl, a cărui adevărată măsură e dată nu de afirmarea proprie, ci de realizarea elevilor săi.) Un om care n-a vrut să rupă gura târgului nici prin ceea ce are, nici prin ceea ce este, sau cum este. Dar această din urmă dimensiune, cea a lui cum, se alegea de la sine. Până într-o vreme, azi destul de îndepărtată, s-ar fi putut spune chiar că se impunea de la sine. Apoi nu s-a mai impus. S-au impus alte modele, alte stiluri (despre care nu vreau să vorbesc aici). El a tăcut și a făcut un pas înapoi. Dar nu a fost de ajuns. A trebuit să facă alții, și alții... Mai ales după pensionarea din urmă cu 16 ani. Dar chiar și înainte de ea.
Foștii săi elevii trebuie că își amintesc...
Îmi amintesc și eu, care la un moment de împlinire a carierei sale am avut norocul de a mă numi mai tânărul său prieten. Era pe la începutul anilor ’90, nu mult după ce ajunsesem la Rebreanu, dar cu puțin înainte ca el să se transfere la Infoel (Liceul Electrotehnic, pe atunci), unde va fi coleg cu un alt prieten al meu (care va deveni și al lui), nu de mult plecat și el spre zări mai senine: Ion Urcan. Aveau amândoi aceeași pasiune: nu atât peștii, cât pescuitul. (În ce mă privește, n-am reușit să mut accentele de pe primul, pe cel de-al doilea dintre termenii amintiți; deci n-am reușit să mă alătur echipei lor, rotunjind-o la trei, deși am visat mereu la văile verzi, cu ochiuri limpezi de apă, ce doar lor își deschideau tainele blânde în diminețile de duminică. Rămâie pentru altă dată, pentru mai târziu...)
În schimb, am făcut echipă cu Genu, o vreme destul de lungă, an de an, la Bacalaureat. Ne recunoscusem de la prima colaborare de acest fel ca fiind mereu pe aceeași lungime de undă: respectiv, de o exigență sobră, care nu excludea (ci chiar implica) sprijinul, înțelegerea, chiar prietenia tandră pentru candidat, trecut adesea doar prin forma ”serală” sau ”fără frecvență” de școlarizare. Ne ”specializaserăm” pe licee din afara Bistriței (Teaca și Sângeorz-Băi s-au succedat chiar de mai multe ori). Se considera că, bărbați fiind, suntem mai apți pentru o navetă, pentru o lipsă de acasă de mai multe zile (dar mai ales pentru îndepărtarea de sfera unor interese sus-puse, pentru care nu prezentam garanție). Or, Genu m-a învățat să fac din această ostracizare (obiectiv vorbind) o sărbătoare. O formă de benefică ritmare a timpului, chiar o experiență de cunoaștere. Între altele, am putut recunoaște la fața locului ce urme lăsase trecerea sa pe la Teaca, de pildă; unde era întâmpinat cu vizibilă (deși nezgomotoasă, aproape nonaparentă) prieteneie de către mai toți locuitorii comunei, foștii colegi, foștii elevi, fostele eleve, mai ales, care nu uitaseră chipul frumos, distins, ochii de un albastru intens, mereu senini și prietenoși ai fostului lor dascăl de limba română (tânăr, pe atunci) sau chiar diriginte, în unele cazuri.
Nu obișnuiam să cerem detalii despre candidați. În consecință, au fost și momente mai puțin plăcute, când exigența noastră (de altfel, constant-egală) s-a îndreptat și asupra fiilor/ fiicelor unor membri ai ”echipei de primire”, care nu și-au ascuns apoi nemulțumirea.
Dar nu-i ușor să rămâi demn, corect, într-o lume care, progresiv, o ia razna. Căci forma ”internă” (cu comisie din același județ) a Bacalaureatului s-a degradat de la an la an, fiind nevoie (cum bine se știe) de o altă formă de organizare. Or, echipa pe care o formam cu Genu Dunca a fost ”spartă” tocmai de un coleg de breaslă, pe atunci în conducerea Inspectoratului Școlar și principal organizator al Bacalaureatului; dar și principal promotor, la noi, a mai sus amintitei degradări. (De unde, dreapta uitare de care ”se bucură” azi). Avea anume interese, extinse de-acum la fiecare centru de corectare din județ, interese pe care le-a simțit periclitate tocmai de echipa noastră.
Dar toate astea sunt ”ale tinereții valuri”. Sau ale maturității. În orice caz, ale vieții. Din care Genu Dunca s-a retras treptat, de parcă s-ar fi topit sub arșița unei lumi ce nu mai era a lui. S-a retras în preajma familiei, a copiilor cărora de ani buni le rămăsese singur sprijin, a unor tot mai puțini prieteni. Important este că s-au găsit astfel de prieteni. Care nu-l vor uita. Nu au voie să o facă. Pentru că reprezintă un model ce nu trebuie să se piardă.

VASILE V. FILIP