Despre iubire și prietenie

Romanul lui Alexandru Uiuiu, „Iustin” (Editura Charmides, Bistrița, 2017) reprezintă, după cum după doar câteva pagini ne putem da seama, un demers artistic recuperatoriu, unul ce stă sub semnul redobândirii echilibrului sufletesc, al rememorării ce poate alina. Centrul gravitațional al cărții îl constituie figura poetului, omului și prietenului (indisolubile în contextul romanesc) Iustin Panța, cel care în mod prematur a plecat dintre noi în urma unui accident de mașină.
Numai că fundamentele pe care își construiește Alexandru Uiuiu romanul întrețes în egală măsură erosul și thanatosul, autorul oferind cititorilor un text imbricat, revelând ambele fețe ale existenței: sublimul, împlinirea, dragostea deplină și suferința, singurătatea, abandonul. De altfel, instantaneele ce rememorează pasaje din prietenia cu Iustin sunt declanșate tocmai de apariția iubirii în viața naratorului. „Așa mi-am activat funcția amintirii evenimentelor recente și ea a pornit să cotrobăie prin trecut și a făcut să îmi aducă aleatoriu întâmplări cu Iustin. Am apelat la femeia tânără și stările afectiv-emoționale construite pe suportul oferit de ea pentru ca să recuperez în amintiri o prietenie”, putem citi încă dinainte ca textul propriu-zis al romanului să debuteze. Este un exercițiu fragil acesta, din punct de vedere literar, autorul reușind să echilibreze două paliere distincte și greu de apropiat, altfel, în condițiile în care cartea este una a stărilor, a unui lirism răvășitor mai mult decât o narațiune în adevăratul sens al cuvântului.
Avem, pe de o parte, povestea de dragoste cu o fată al cărei nume nu este revelat pe tot parcursul volumului, o „regină a păpădiilor” (cele galbene, iar nu cele cu puf...), mai tânără, mult mai tânără decât naratorul (ea – 19 ani, în vreme ce el are 43) iar de cealaltă parte stă, încărcată de o melancolie apăsătoare și delicată în același timp, rememorarea prieteniei cu Iustin. Numai că, dincolo de episoadele evocate, de minuțiozitatea cu care sunt livrate în fața cititorului diverse detalii ale poveștii de iubire sau ale conversațiilor cu Iustin, Uiuiu izbutește să creeze senzația că dincolo de toate acestea, sau deasupra lor, se găsește altceva, o căutare febrilă a unui sens în tot ceea ce trăim.
Erotismul devine așadar pentru narator, suport al rememorării, al recuperării unei mari prietenii ce va fi stat tot sub semnul iubirii. Amintirea lui Iustin, precum și acceptarea faptului că acesta nu mai este, sunt cu neputință în sufletul bărbatului atâta vreme cât existența sa nu este luată în stăpânire întru totul de iubire, în deplinătatea ei.
În fond, ce este cartea lui Alexandru Uiuiu dacă nu un roman despre iubire. Poezia despre care este creată proza aceasta (subtitlul romanului) este iubirea însăși. Nu de puține ori, în conversațiile dintre cei doi prieteni, tema predilectă era tocmai dragostea. „Cu Iustin am vorbit nopți întregi despre iubire. Îl ascultam ca un novice, ca un nepriceput, fiindcă, în acea perioadă, viața îmi era simplă, neatinsă de ditamai complicația și sentimentul. El era adesea nemulțumit pentru că îi serveam rețete de băiat cu ceafa roșie la probleme de o delicatețe maximă și de o prezență obsesivă.” (p. 8)
Demersul lui Alexandru Uiuiu este cu atât mai consistent cu cât el reușește să creeze un personaj feminin misterios, jocul seducției fiind nu de puține ori presărat de mici contrarietăți, de inadecvări, de incongruențe ce fac cu atât mai interesanta povestea amoroasă, chiar dacă totul va culmina cu o despărțire ce lasă dâre adânci în sufletul bărbatului.
Exceptând figura mamei naratorului și a fiicei acestuia, se poate observa cum femininul devine în roman nu doar catalizator al marilor trăiri, ci și agent al prăbușirilor sufletești. Divorțul naratorului (la care nu se face referire în roman), consternarea cu care Iustin primește vestea plecării definitive a soției sale în America, figura mamei fetei – cea pentru care iubitul mai în vârstă al fiicei sale este inacceptabil – și deasupra tuturor, „zâna păpădiilor”, ființa contrariilor, pe cât de diafană ca existență, pe atât de consistentă în sufletul bărbatului abandonat. Iar finalul acesta, cumva așteptat al poveștii de iubire face cu atît mai grave, mai premonitorii cuvintele lui Iustin: „Ele sînt mai proaste decât noi, dar nu în sensul că nu au lectura, gândirea sau cultura noastră. Nu! În sensul în care nu știu să trăiască deștept, să ia tot ce e bun atunci când li se oferă și nu își dau seama că pasărea de pe gard după care tînjesc este doar o imagine din capul lor și faptul că au lăsat pasărea din mână o să le doară și în această viață și în acea moarte.”(p. 102)
Romanul lui Alexandru Uiuiu este o amplă meditație asupra iubirii, a singurătății, a prieteniei, a morții și a vieții. Toate acestea încap sub copertele unui singur reflexiv și melancolic volum în care iubirea devine pretext al rememorării unei prietenii marcante, formatoare.