Despre ”România educată” cu ”pumnul și palma”

            A apărut, în anul curent, cea de-a treia ediție (ne varieteur) a trilogiei lui Dumitru Popescu Pumnul și palma (vol. I, Cifrul; vol. II, Soldații; vol. III, Cariatidele; 1980, editura Eminescu; 2015, editura Anamarol; 2021, editura Hoffman). Simt nevoia să scriu despre această carte nu ca ”întâmpinare”, evident (ar fi mult prea târziu); nici din ”obligația profesională” a unui comentator consecvent și specializat; ci dintr-un sentiment de tristețe și revoltă, constatând (a câta oară?) cât de superb-iresponsabili și risipitori suntem cu propriile noastre valori, pe care atât de puțin le cunoaștem (dar, mai ales, le recunoaștem), pe care nu le promovăm nici măcar pentru noi înșine. Cum ziceam, nu sunt un comentator specializat, urmăresc fenomenul literar românesc oarecum ”de pe margine”, ca simplu cititor, interesat mai degrabă (ca etnolog) de specificitatea sufletului nostru național și frământat de contradicția dintre adâncimea culturii noastre ”minore” (în termenii lui Blaga), folcloric-tradiționale, și lipsa recunoașterii interanaționale a celei ”majore”, moderne (nerecunoaștere vădită de la lipsa vreunui premiu Nobel, obținut ”din interior”, până la clasarea pe ultimele locuri în orice statistică europeană, culturală și nu numai). Rândurile care urmează se adresează doar celor (tineri, sau mai puțin tineri) pentru care aceste probleme sunt vii și autentice.

            Scriu, așadar, despre Pumnul și palma lui Dumitru Popescu în primul rând pentru că este – în pofida celor peste 1300 de pagini ale sale – un roman pe care nu-ți vine să-l lași din mână; care se citește nu doar fără efort, ci chiar luat de valul unei adevărate pasiuni (sigur, dacă cititorul a dobândit anterior gustul nu doar pentru dezbaterea politico-ideologică, ci pentru mișcarea ideatică în general, pentru problematica psihologică și/sau moral-filosofică). Există aici pasaje eseistice (perfect absorbite de trama epică, puse de obicei în seama personajelor) comparabile cu cele din ultimele romane ale lui Thmas Mann: despre valoarea și ideatica plasticii (românești, dar nu numai) și fluctuațiile ei în raport cu momentul istoric, despre ”sufletul slav” în literatura rusă de secol XIX pus în oglindă cu comportamentul militarilor ruși aflați în trecere spre Berlin, în timpul celei de-a doua mari conflagrații mondiale, despre eficiența economică suedeză în condițiile primatului, acolo (spre deosebire de mediul românesc, comunist și nu numai), al economicului asupra politicului; dar mai ales despre felul cum (ca la Dostoievski) vitalitatea, mai ales în raporturile de putere, copleșește pricipiile, raționalitatea, moralitatea și chiar inteligența (”Nimic mai oribil decât mărginirea în care se învăluie, cu bună știință, inteligența” – III, p.416). Asta pe de o parte, și anume cea a personalității. Căci, pe de altă parte, cea a psihologiei colective, problema se pune (tot dostoievskian) ”dacă nu există în straturile adânci ale omului vocația supunerii”, ”proprietatea înfiorătoare a unora să sufere și să aplaude” (III, p. 258). În general, e o carte ivită din pasiunea adevărului, opusă stilului triumfalist al epocii apariției ei, pasiune cultivată până la limita durerii și a riscului. (A existat, în anii ’80, pe tema acestui roman, și o înfruntare plolemică cu Literaturnaia gazeta, demarată foarte probabil la comandă politică sovietică, sub pretextul mai sus amintitei evocări a Armatei Roșii în trecerea ei peste teritoriul românesc, înfruntare căreia i-a căzut victimă – ca persoană fizică! –, se pare, apărătorul cărții în discuție, profesorul Pompiliu Marcea.)

            Cei de o anumită vârstă vor fi recunoscut deja problematica deceniilor de comunism. Cei tineri ar putea observa că problematica romanului începe de acolo, dar nu se sfârșește tot acolo, acoperind cercuri tot mai largi, ale omului dintotdeauna, dar mai ales ale românului. (Descifrarea dimensiunii naționale românești i se pare lui Vladimir Cernea, unul din cei doi protagoniști, a fi ”de o mare stringență” – II, p. 12.) S-ar putea vorbi chiar de o reformulare, în cu totul alte condiții istorico-geografice, a problematicii ibsenianului Brand, idealistul lui ”totul sau nimic”, respins în cele din urmă nu doar de oamenii pe care reușise să-i fascineze și să-i conducă o vreme, ci chiar de Dumnezeu însuși, în numele căruia personajul acționează.

            Trama epică se desfășoară de-a lungul a mai bine de două decenii, începând din 1956, și are în centru involuția relațiilor de prietenie dintre doi activiști de partid, Manole Suru și Vladimir Cernea, ambii de bună credință și ambii intelectuali autentici, dar cu diferențe temperamentale și, implicit, de accente privind raportul dintre activismul împins până la jertfa de sine (dar și a altora), în cazul lui Manole (vezi și semnificația numelui, exploatată și de Horia Lovinescu, în Moartea unui artist), pe de o parte, și predispoziția teoretic-contemplativă, ”poetică” a lui Vladimir Cernea, pe de altă parte. (Ultimul e, în mare măsură, o replică fictivă în  a autorului însuși.) Avem de-a face, evident, cu un binom complementar, ale cărui elemente divergente se adâncesc și se îndepărtează pe măsura înșurubării lor tot mai adânci în universul imperativ al faptei: ”El, Suru, creierul, Cernea sufletul. El – mâna tare pe hățuri, celălalt – ochii atenți la drum” (II, p. 464). El, Suru – ”pumnul”, celălalt, Cernea – ”palma”, s-ar putea adăuga, pe linia unui prim strat de semnificații posibile ale titlului (evident, nu singurul). Noutatea, pe linia temei intelectualului, este – cum observa Nicolae Manolescu (citat pe coperta IV a ultimului volum) – faptul că aici nu intelectualul descoperă politica (cum se întâmpla de la Camil Petrescu la Nicolae Breban), ci politicienii își asumă o problematică de tip intelectual.

Din acest punct de vedere, problema pare a fi sintetizată, în termeni teoretici, abia în contextul ”contrarevoluției” din Ungaria, rămânând apoi valabilă, chiar centrală, în întreagă ideologia comunistă, tot mai greu compatibilă cu imperativele practic-economice: ”Interesele poporului trebuie salvgardate chiar împotriva poporului însuși, dacă el e inconștient sau neputincios” (I, p. 373). Evident că o atare frază pare a conține o monstruozitate (exhibată nu doar de cunoscutul proverb englez privitor la iadul pavat doar cu bune intenții, dar și de nepieritoarea anecdotică românească, potrivit căreia Bulă ar fi făcut și el o faptă bună, trecând strada pe o bătrânică... ce nu avea însă de trecut strada). Ea nu e contrazisă doar de fapte, de evoluția ulterioră a întregului sistem politic comunist, ci și de preceptele sale teoretice inițiale. (Se citează, în acest sens, o frază a lui Engels: ”Un singur lucru e neîndoios: proletariatul victorios nu va putea ferici cu de-a sila niciun popor străin, fără a-și submina prin aceasta propria sa victorie” – I, p. 274.) Căci se ridică întrebări justificate, cu răspunsuri ce nu pot convinge: Cine stabilește, și cum, interesele prioritare ale unui popor? Dar, mai ales: Cine poate spune despre un popor întreg că ar fi, la un moment dat, ”inconștient sau neputincios”?

Dar problema nu e, nici măcar azi, atât de simplă și pe deplin rezolvată. În ultima vreme, pandemia și soluția științifică a vaccinării (neasumată, majoritar) o repune pe tapet. Iar istoria o va repune mereu. Este vechea problemă a raportului (dialectic) dintre personalitate (ca agent principal al istoriei, conform raționalismului individualist occidental) și mase (care, singure, ar face istoria, ar fi izvorul și stihia ce transformă personalitatea în fantoșă, conform viziunii tolstoiste din Război și pace, dar mai ales conform înțelegerii materialist-dialectice a istoriei, care a stat la baza ideologiei comuniste).

Dar cine validează personalitatea? Cât, până unde și-ar putea asuma ea ”educația” unui popor, mai ales împotriva voinței lui? Cine garantează fericirea viitoare, în numele căreia se sacrifică cea din prezent? Sunt întrebări pe care romanul doar le pune, implicit, dar o face într-un moment în care întrebarea era sufocată de răspunsul de circumstanță.

Astfel că nici prietenia celor doi protagoniști, nici sfera politicului în general nu e tratată în viziune simplistă, în alb și negru, ci prin prisma unei necruțătoare lucidități. Într-un stil dens, de mare forță analitică, se succedă scene din pregătirea școlară a viitorilor activiști, cu confruntări dramatice în ședințe sau cu dialoguri pe muchie de cuțit, cu povești de dragoste captivante (ca cele dintre Cernea și plasticiana Gigi Calafeteanu, sau dintre Manole Suru și colega de curs Delia Brudaru), povești ”sugrumate” de presiunea politică, al cărei mobil nu e doar idealismul, ci și prostia, chiar interesul orb, carierismul politic, care-i duce pe protagoniști în pragul mutilării sufletești. (Mutilare după care ”trăiești fără inimă”, cum îi explică Cernea tânărului Virgil, fiul lui Manole – alt posibil alter ego al autorului, măcar prin aceea că, dotat pentru filosofie, este presat să facă științele economice, înțelese drept imperativ al momentului istoric).

 Toate acestea se întâmplă pentru că reperele valorice sunt departe de a fi așezate, pentru că demagogia, excesul de vorbe, declarații, autocritici și angajamente formale ale activiștilor incapabili (ale majorității, adică) pot încă să obtureze munca și dăruirea autentică a altora (mai puțini și mai expuși greșelii, ”ereziei” politice). Ca într-o cămară aparent aseptică, când gospodina dă cu flit (imaginea aparține naratorului), ”lighioanele ies de sub podea” (II, p. 270). O astfel de ”lighioană” este Eftimie David, prim-secretarul care îl precedă în funcție pe Manole Suru, ”un dezechilibrat, de o răutate perversă, dublată de inteligență și energie” (II, p. 295), care va sfârși (ca Iuda) spânzurându-se în pădurea Pustnicul.

Se poate vorbi aici, în cazul autorului, chiar  de ”una din cele mai remarcabile disidențe literare din acel timp” (C. Stănescu), căci se acceptă posibilitatea ca ”revoluția să se transforme în opusul ei, chiar dacă numai pe o porțiune; ca unul dintre detașamente să se oprească, transformându-se din pionier în poliție, devenind paznicul unui cadavru. Ce complicate erau toate! Această dialectică!” (II, p. 445).

Deși conștient de acest lucru, Manole Suru (căruia îi aparține, de fapt, caracterizarea de mai sus a lui Eftimie David) nu e scutit de pericolul ca, purtat de propria-i patimă de a construi, ca ”tras de propriu-ți paloș” (II, p. 285), lovind cu pumnul, acolo unde ar fi fost suficientă palma, să se îndrepte ca halucinat tocmai spre modelul teoretic repudiat, cel al maleficului David (un fel de replică, aici, a Satanei din Frații Karamazov). De ce se întâmplă asta? Se pare, pentru greșeala de a nu mai tolera critica, de a nu mai fi acceptat, la un moment dat, nici chiar în persoana lui Vladimir Cernea un prieten și un partener necesar, complementar. Ca mai toți ”oamenii faptei”, Suru se crede mai util și mai necesar decât prieteneul Cernea, pe care îl caraterizează cu superioritate: ”Tovarășul Cernea e în frunte, să știți! Dar din când în când, mai ales într-o împrejurare ca asta, devine și el poet. Și cred că nu e rău să avem poeți printre activiști – sigur, în timpul liber, pentru că la treabă nu știm de poezie. El are și talent, un talent refulat, e drept, și simțire. Pune totul la inimă. Unde greșește el? La ton! O dă pe melancolie, pe pesimism...” (III; p. 24).

Înțelese cu superficialitate, melancolia, predispoziția reflexivă devin slăbiciuni. Iar ”poezia”, dimensiunea artistică a omului (și, în general, cea umanistă) - drept neglijabil adstrat, drept inutilă floare la rever (mai ales în momentele de avânt epopeic). Greșeli ce se răzbună prin secătuire de suflete și privare de sens autentic al celor mai bine intenționate și energice acțiuni. ”Ziua poți să te ascunzi de adevăruri. Noaptea se sparg în tine, sfârtecându-te” – notează Cernea în carnetul său (III, p. 244).

Dar oare când vom învăța să valorizăm, dacă nu adevărurile, măcar întrebările ”nopții”?

Manole Suru (al cărui model, târziu conștientizat de autor, este însuși Nicolae Ceaușescu) nu e un duplicitar, ci un megaloman. El se lasă absorbit de aspectele practic-organizatorice ale muncii de partid, de cele tehnice, de relațiile formal-ierarhice (în dauna celor umane autentice), ceea ce-l subordonează treptat ”mecanismului”, silindu-l să acționeze ca un robot: ”Nu mai avea nevoie să gândescă – lucrul acesta apărea inutil și stânjenitor, și nici nu-și mai cerea dreptul la viață. <<Știa!>>” (II, p. 248). Personajul va face târziu, condensat și inutil ”inițierea” în reflexivitate, boală și moarte, a lui Hans Castorp (care își începuse viața tocmai cu această inițiere), într-un ”vrăjit” munte autohton, la Lacul Alb (unde merge să-și trateze o hipersensibilizare nervoasă, înțeleasă de el ca o ”boală feminină”, ca o formă de ”labilitate”). Neasumată ca necesară, ”boala” se va insinua în însăși fibra biologică a personajului, luând în final forma sarcomului, de pe urma căruia i se va amputa un picior (ceea ce nu-i va anula energia vitală, devenită malefică, distructivă și autodistructivă), iar abia la recidivare va afecta, retroactiv, conștiința protagonistului, proces simultan cu moartea acestuia.

Abia târziu, într-o operă memorialistică ulterioară (Elefanții de porțelan, vol. I-II, 1993, ediția a doua 2021) autorul va vorbi despre procesul de creație al acestei trilogii în cuvinte revelatoare pentru creația sa în general: ”N-am dirijat acest proces obscur, tenebros, chinuitor. Eu am fost robul lui, automatul, mâna care a înșirat cuvintele. Cum spuneam, nici prin minte nu-mi trecuse că voi scrie despre Ceaușescu. Dar lucrând, mi-am dat seama că portretul lui îmi domină gândurile, că el se înghesuie irepresibil să se contureze din materia nebuloasă strânsă în mintea mea [...] Un țipăt din mlaștina aceea de gânduri, ecoul bolborosit al unui mesaj din lăuntrul vulcanului, curgerea lavei ce prefăcea în scrum propria-mi viață” (ediția a II-a, I, p. 239).

Pumnul și palma este cea mai convingătoare (chiar cutremurătoare) frescă a comunismului românesc, iscată din chiar ”pântecele” lui. O frescă articulată (dacă ar fi să apelez la termeni specializați în metodologia didactică) nu atât expozitiv, cât problematizant. Adică: revelator și memorabil. Ignorând-o, azi, suntem în situația ”tânărului UTM-ist” care (într-o scenă din roman), ascultând relatările din războiul contra rușilor ale judecătorului Ghigeanu (pe atunci, locotenet-avocat) – scene care depășesc dramatismul altora asemănătoare din filmele unui Vittorio De Sica, Floarea soarelui, sau Christian Carion, Joyeux Noël) –  păstrează o prudentă rezervă, ”conștient că nu are destulă experiență să aprecieze dacă cele auzite erau sau nu juste, corespunzătoare liniei partidului” (I, p. 136). Nu ne asumăm, adică, nici curajul de a le contesta (cum face generalul rus, care consideră că ”ostașul sovietic... nu s-a umilit”  –  să pactizeze cu ”dușmanii” români, adică, terorizați fiind de aceeași ploaie și aceleași lipsuri – n.n.); dar nici curajul de a le accepta (cum face soția generalului, care își contrazice soțul, subliniind că ”ostașul rus a fost și el om” – I, p. 139).

Altfel spus, ignorând o atare capodoperă, ne recunoaștem incapacitatea culturală de a o asimila.