După douăzeci de ani

Simona asculta plictisită discursurile profesorilor. Doamna Vlad, fosta ei profesoară de română, întocmai ca-n liceu, când s-a pornit pe vorbit, nu mai știa să termine. Își aminti cum deschidea câte o „mică paranteză” și le păpa elevilor toată pauza. Și acum avea același discurs plictisitor și dezlânat, asemănător, desigur, și cu stilul ei de predare. Era pensionară, văduvă a unui fost deputat, după a cărui plecare la cele veșnice, doamna s-a mutat la țară, împreună cu sora sa, văduvă la rândul ei. Gurile rele spuneau că este prea costisitoare întreținerea vilei din oraș pentru „pensiuța” ei din învățământ, după dispariția celei „speciale”, odată cu trecerea în neființă a domnului deputat. Doamna Vlad își motivase decizia prin nevoia de liniște, ea se dedicase scrisului, avea scoase două sau trei volume de poezie, le cumpărase și Simona, mă rog, că așa se cădea, chiar a tras o geană încercând să citească unul dintre poeme, dar se plictisise rapid. Nu erau pe gustul ei. 

„Asta chiar nu are simțul ridicolului, e de groază! Așa ne «teroriza» și când eram în liceu. Nu mai da Dumnezeu să-și termine lecția, așa face și acum. Oare, nu poate careva să-i taie microfonul?!”, auzi niște șoapte de undeva din spatele ei. Nu a recunoscut vocea, era de femeie, dar în aula liceului erau amestecați toți absolvenții din cele șase clase care terminaseră în urmă cu douăzeci de ani. Lumea începuse să se foiască pe scaune, toți își cam pierduseră răbdarea și așteptau să se ducă în vechile săli de clasă, iar foștii diriginți să strige din nou catalogul.

Simona nu participase la întâlnirea de zece ani, atunci nu fusese un moment bun. Ce să le fi spus colegilor ei? Că nu făcuse facultate? Că nu era căsătorită? Că fiul ei se născuse „din flori” și tatăl acestuia ceruse analize de paternitate? Să le dea motiv unor „țațe” de foste colege să râdă din nou de ea, așa cum o persiflau în anii de liceu? „Ca să promoveze clasa și țăranca asta, mă-sa are cocoașă de la cărat picioare de vițel la profi!”, își aminti ea cum o bârfise o colegă, „Carne, ouă de la țară/ La director mama cară!”, recitase o alta, și izbucniseră toate în râs. Nici acum nu știa cum de aflaseră „sclifositele”. În fine, acum lucrurile stăteau altfel. Tati al ei, după revoluție, a început cu abatorul, o tarabă cu mici în piață, a urmat o carmangerie, ferma de porci, lăptăria, pe fonduri europene a înființat fabrica de mezeluri, o agropensiune și un motel, a cumpărat cu bani puțini terenuri în apropiere de marele oraș, apoi, după zece ani, a construit pe ele vile, la cheie, pe care le-a vândut. Profitabilă afacere! Una dintre ele i-a dăruit-o ei, și aceasta a devenit reședința de bază a familiei sale, mai ales că Marius, fiul său, era acum licean, studia informatica, încă de mic îi plăcuseră calculatoarele. Probabil îl moștenise pe tatăl său, deși în certificatul de naștere în dreptul tatălui era trasă o linie. „Dacă îi trebuie analize și judecăți ca să-l recunoască, apoi n-avem noi nevoie de-un astfel de om în familie, draga tatei! Să nu-l mai văd în fața ochilor!”, îi spuse tati, sărutându-și nepotul pe frunte. „Nu va duce copilul ăsta lipsă de nimic, cât timp trăiesc eu, și nici după ce n-oi mai fi!”, îi promise el Simonei. 

Pentru ea, tati a cumpărat mai multe hoteluri în câteva stațiuni la modă, două pe litoral, unul în Băile Felix și două la munte, le-a modernizat și i le-a dăruit ei, să aibă unica lui fiică afacerea sa. Sigur, nu avea ea de muncit, Simona era patroana, tati a angajat un contabil și câte un administrator priceput care să conducă fiecare hotel. 

Tot tati a sprijinit-o, mai bine zis a rezolvat-o și pe ea să termine o facultate cu profil economic, la distanță, nu-și amintea prea multe din acea perioadă, era tristă și ocupată cu îngrijirea băiețelului ei, cert este că avea o diplomă de licență în Management financiar. 

S-a căsătorit la treizeci și doi de ani cu unul dintre proiectanții angajați de tatălui ei, „un băiat bun”, mai mult la insistențele lui tati, decât din iubire. Dar a făcut o alegere bună, Marius l-a îndrăgit mult, iar după câteva luni, îl numea deja tată. 

Părinții ei preferau să locuiască la țară, mami se ocupa de agropensiune, iar tati a revenit la prima sa iubire, ferma, venea la oraș doar când era strict necesară prezența lui. 

O nouă conversație șoptită îi atrase atenția Simonei, de undeva din spatele ei, în partea stângă, de data asta erau doi bărbați.

„Cine-i tipa aia bine, din al doilea rând?”

„Care, Nicule?”

„Hai, nu te preface că n-o vezi! Cea în verde!”

„Ahaaa… Dolce & Gabbana?! Nu știu, cred că n-a fost colegă cu noi.”

„Atunci, fii atent la băiatu’: Lady Dolce e viitoarea mea amantă, măi, Radule!”

„Fugi de-aici! O s-o impresionezi cu noul tău început de chelie, domnule?!”, îl necăji amicul său.

Simona zâmbi. Era vorba despre ea. Deci, o remarcaseră. Era și cazul, și-a ales cu mare grijă ținutele pentru această reuniune, a apelat chiar la un specialist în domeniu să o ajute. Tot ce avea să îmbrace, de la pantofi, poșete, accesorii, bijuterii și, desigur, haine, fusese comandat la firme prestigioase. Preferata ei era, totuși, rochia Gucci pe care urma să o poarte la banchet, deseară. Cheltuise destul de mult pentru acest moft, dar rezultatul era peste așteptări, iar Simona avea de răzbunat patru ani de umilințe. Chiar și ea a fost surprinsă de imaginea „femeii sofisticate” care o privea din oglindă. Cu machiajul profesionist și noua coafură, zici că era o altă persoană. Nu este de mirare că foștii ei colegi nu o recunoscuseră, dar ea și-a dat imediat seama cine sunt. Unul era avocatul Nicolae Cernea, pe vremuri era supranumit „El Torro” datorită frecventelor sale cuceriri amoroase. Aproape toate fetele din liceu visau la o „întâlnire” cu Nicu Cernea, chiar și Simona a fost îndrăgostită în secret, cam jumătate din clasa a zecea, de „El Torro”, desigur, nu se uita el atunci după „țărănci” ca ea. Celălalt era Radu Șerban, de profesie jurist. Cei doi fuseseră colegi de bancă în toți cei patru ani de liceu și foarte buni prieteni, prietenie care se pare că a rezistat până în prezent.

Gândurile îi zburară înapoi, în vestiarul sălii de sport, unde, la finalul clasei a douăsprezecea, Simona și-a pierdut singura prietenă pe care o avea pe atunci, sau, mă rog, așa o considerase ea. Era vorba despre Mioara, colega ei de bancă și premianta clasei, cea care a devenit ulterior și șefă de promoție. 

„Ați văzut fetelor, ce trening sexi are Simo? E de-a dreptul rărit în coate și genunchi, te miri că nu s-a rupt pe ea când am jucat baschet”, o auzi zicând pe Nicola Scruba, una dintre „sclifosite”, chiar înainte de a apăsa clanța de la ușă, pentru a intra și ea în vestiar.

„N-aș veni cu așa ceva la școală! Câh!”, strâmbă din nas și Monica Hoffmann, „Miss Eleganța” liceului, în acele vremuri.

„Haideți, tu, nu fiți rele! Are și unul Adidas! Desigur, e de la Secănd, dar e Adidas!”, interveni în discuție Mioara Mărginean, iar Simonei nu-i venea să-și creadă urechilor.

„Poate pe ăla și-l păstrează să aibă ce îmbrăca la banchet. Așa o fi moda pe la țărăncile din internat! Emană internistele astea un miros de SH în jurul lor, de n-ai aer! Cică așa își permit și ele haine de firmă!”, mai adaugă, pe un ton răutăcios Monica. În acel moment, Simona a decis să nu participe la banchet. După absolvire, a rupt legătura cu toți colegii, inclusiv cu Mioara. Oricum, majoritatea deveniseră studenți, ceea ce nu era și cazul ei.

Un ropot puternic de aplauze a smuls-o din gândurile ei, în sfârșit își terminase doamna Vlad cuvântarea, apoi a urmat doamna Mărcuș, poreclită și „Șopârla”, fosta ei profesoară de biologie care ocupa acum și funcția de directoare a liceului. Aceasta a mulțumit tuturor, foști elevi și dascăli, după care i-a invitat pe toți în vechile săli de clasă pentru a se striga catalogul. 

„Sărut mâna! Sunt Nicu Cernea, avocat. Dacă îmi permiteți, în ce clasă pot să vă conduc?”, i se adresă amabil, fostul ei coleg, oferindu-i ușor ceremonios brațul său.

„Bună ziua! Doisprezece C! Mulțumesc!”, răspunse ea, acceptând invitația bărbatului. Asta nu era în plan, dar pica foarte bine să intre în sala de clasă la brațul celui mai „râvnit” băiat din liceu. Avocatul se arătă foarte surprins.

„Nu-mi vine să cred! Am fost colegi de clasă, iar eu, bietul de mine, să nu vă recunosc, doamna mea?!”

În urma lor, la brațul lui Radu Șerban, Simona o zări pe Monica, fostă Hoffmann, actualmente ziaristă și „mare realizatoare de emisiuni” la o televiziune locală. Pe „sticlă” arăta destul de bine, dar în realitate se vedea clar că își „aranjase” binișor buzele și alte părți ale corpului, pe la chirurgii esteticieni. 

Ajunși în sala de clasă, se așezară în bănci, la întâmplare, mobilierul vechi fusese înlocuit cu altul nou, drept pentru care nimeni nu a mai încercat să-și caute vechiul loc. Dirigintele lor, domnul Ioan Matei, profesor de matematică, a strigat catalogul, colegii prezenți au spus fiecare câteva cuvinte despre realizările personale. Marea absentă era Mioara Mărginean, fosta lor șefă de promoție, acum profesoară de matematică. Cu această ocazie, Simona a aflat despre fosta ei colegă de bancă și prietena sa din liceu că avea un copil cu mari probleme de sănătate, se născuse cu ceva malformație congenitală, iar medicii de la noi nu i-au dat nicio șansă, dar acum se aflase despre o clinică din Austria care avea mari reușite în operarea și tratamentul unor cazuri similare. Evident, costurile erau enorme, se ridicau, în primă fază, undeva la peste o sută de mii de euro. Era o cursă contra cronometru, timpul, cu cât trecea, agrava și mai mult situația și reducea șansele de reușită. Cu ajutorul unor societăți de caritate reușiseră să adune treizeci de mii, motiv pentru care Monica a anunțat că la banchetul din seara zilei, se va organiza și o strângere de fonduri.

Când a venit rândul ei, Simona a remarcat că lumea nu o recunoscuse, toți erau foarte surprinși când și-a rostit numele de după căsătorie, majoritatea abia atunci au făcut legătura între colega lor și femeia de afaceri. Ea a precizat doar că are un fiu de șaisprezece ani și conduce o afacere HoReCa. 

Apoi, toți foștii absolvenți au ieșit în curtea din fața liceului pentru pozele de grup. Așteptând să vină rândul clasei lor, Simona s-a îndepărtat puțin de ceilalți, îndreptându-se spre colțul clădirii, dorind să-și sune fiul. De după niște boscheți, unde câțiva dintre foștii ei colegi se retraseră la o țigară, ajunseră la urechile ei niște frânturi de conversații. Recunoscu vocea avocatului Cernea. Involuntar, atenția îi fusese captată.

„Ce vremuri ciudate am ajuns să trăim…”

„Mai precis, la ce te referi, Nicule?”

„Uitându-mă acum, după douăzeci de ani, la unii dintre colegi, costat că sunt câteva lucruri cel puțin bizare: cea mai frumoasă dintre colegele noastre s-a botoxat, aproape că s-a transformat într-o păpușă gonflabilă, cea mai deșteaptă fată din liceu a ajuns să cerșească pentru a-și salva copilul, iar proasta clasei este, probabil, cea mai bogată dintre noi!”, apoi a făcut o pauză pentru a mai trage un fum de țigară. 

„Iar cel mai mare gagicar din liceu este necăsătorit și umblă cu pițipoance care au jumătate vârsta sa!”, a completat, pe un ton glumeț, Radu Șerban.

În clipa următoare, Simona a hotărât să nu participe nici de această dată la banchet. 

*

A doua zi, Simona s-a dus la bancă. 

„Sunteți sigură, doamnă, că doriți să autorizați transferul? Este o sumă foarte mare…”

„Da.”

„Semnați aici! Mulțumesc! Suma de o sută de mii, în moneda euro, va fi trimisă în contul doamnei Mioara Mărginean-Popa. O zi frumoasă!”