„Doar”un verb și un adjectiv

În această crudă batjocură planetară - pandemia -, pier, pierim cu nemiluita. Pentru mine, se desprind acum două cazuri, în însoțirea unei expresii bisericești.
Unchiul meu Nucu - ultimul meu unchi -, a sfârșit-o în zilele acestea, la spital, nu sub „binecuvântarea” diabolicului coronavirus, ci, spun medicii, pe motiv de vârstă. A avut „nesimțirea” să trăiască 90 de ani. Mă îndoiesc că toată lumea din Beclean știa cum îl cheamă, dar se vorbea de „Vânătorul”. Foarte rar era văzut între oameni fără pușca de vânătoare, căci mai ales cu ocazii din astea trecea Someșul, pentru a se întîlni cu ortacii de vânătoare. Și a făcut-o, îmi spuneau tovarășii lui de zbenguială prin păduri, până cu vreo trei săptămâni înainte de a fi luat cu „Smurdul”.
Nu mi-a relatat niciodată despre vreo pățanie de vânătoare, cum o fac, nu puțini, laudativ și mai ales la vârsta senectuții. Dar îmi vorbea mereu, acasă la el sau la părinții mei; însă întâlnirile noastre se întâmplau mai cu seamă pe drum, pe stradă și erau scurte dialoguri (din categoria „Ce mai faci?”, încheiate cu câte un râs homeric). Și vorbea, totdeauna vesel, iar eu ascultam mai degrabă sedus de arma ce-o ținea pe umăr și de centura cu cartușe, dar și de ținuta ireproșabilă, atât a trupului său, cât și a manierei în care ținea pușca. Îmi plăcea când rostea „Nepoate” - acest diftong „oa” era plăcut de sonor și avea o însoțire afectuoasă a tonului, care parcă nu admitea contrazicere, reproș.
Cu nu mult timp în urmă, a pierit în accident de mașină un actor. Pe fâșia de pe burta televizorului a apărut o precizare: „A trăit (doar) 52 de ani.” Ce straniu (până la ridicol) acest „doar” din paranteză! Nu am rămas surprins că decesul s-a datorat „generosului” virus. Dar, instantaneu, mi-am amintit de unchiu-meu Nucu: În fond, de ce nu i s-ar fi potrivit și lui o asemenea constatare? Adică: „A trăit (doar) 90 de ani.”
Da, dar știți, „bunul Dumnezeu” a...
Primesc de la Iași, de la Doamna Areta Moșu - vicepreședintă a Astrei naționale -, o veste care m-a întristat și m-a revoltat. Un grup de astriști, făcând un drum de cercetare etnofolclorică în românescul Ținut al Herței (zona Cernăuți), l-am cunoscut pe părintele Nectarie Bălan, care era pe cale să-și termine de gospodărit parohia sa: biserică ortodoxă nouă, pictura proaspătă, jur-împrejurul ferm marcat cu grilaj și tineri copaci și o instalație cu câteva clopote, dintre care unul dăruit ceva mai devreme de Despărțământul ” Astrei M.Kogălniceanu” Iași. Au fost clipe când, într-o Ucraină ostilă etniei românești, s-a trăit bucuros românește. Era cunoscut, apreciat de românimea de dincolo de falsa graniță de azi, dar și în ținutul Sucevei.
Și aflu acum că părintele Bălan, la cei (doar) 50 de ani a fost luat de corona virus și, concomitent (ori după?) de...„ bunul Dumnezeu”.
Am încercat să mă liniștesc, cercetând în dicționar cuvântul „bun”. Printre nenumăratele conotații, „bun” înseamnă: binevoitor, milostiv, plăcut, înzestrat, talentat, distins, care face bine altora. Mde!... Mda!...