Doctorul Andrei Suciu, de la Lechinţa, a trecut la cele veşnice. Pr Vasile Beni: Ne va colinda din Cer un medic care avea poarta casei tot timpul deschisă

             Cândva, inegalabilul scriitor Honoré de Balzac a afirmat că „Omul trăieşte de două ori, prima dată în realitate şi a doua oară în amintire”.

      ,,Colinde, colinde, E vremea colindelor!” spunea poetul Mihai Eminescu, arătând frumuseţea sărbătorilor de iarnă, perioadă în care fiecare dintre noi mărturisim un adevăr de credinţă, că Fiul lui Dumnezeu a venit ,,Să se nască/ Şi să crească /Să ne mântuiască”.

   Constatăm însă că există şi un trist colindător care poposeşte pe la casele noastre, întodeauna prea devreme şi răpeşte din mijlocul nostru pe cei dragi.

Scriu cu tristeţe aceste rânduri şi gânduri, cu gândul la cel care mi-a fost medic de familie zeci de ani, mie, familiei celor din Lechinţa şi din împrejurimi.

Puţini, poate ştiu că doctorul Andrei împreună cu doamna doctor Tatiana aveau frumosul obicei ca pe timpul verii să participe duminica la sfânta Liturghie, în în satele aparţinătoare comunei Lechinţa.

Şi de fiecare dată când veneau la Bungard, aduceau cadouri pentru fiecare persoană. Îmi aduc aminte cu drag, când îmi spunea că vine la Bungard cum locuitorii se anunţau între ei zicând: ,, Pe duminică vine doctorul”. Iar acest lucru îl făcea din drag faţă de cei care i-au fost pacienţi.

A fost un OM care a respectat şi care a fost respectat, un om care avea poarta casei tot timpul deschisă, un om care tot timpul a pus pe primul plan oamenii pe care-i avea în grijă.

Cred că  se potriveşte frumoasa pildă a lui  Tolstoi, în care doi oameni se hotărăsc să meargă la Ierusalim şi pornesc spre mare de unde trebuiau să ia vaporul. În drum spre mare, poposesc să bea apă lângă o fântână. Aud gemete de durere venind dintr-o casă din apropiere. Unul dintre ei zise - mă duc să văd. Şi află acolo doi bătrâni înfometaţi, bolnavi, neavând pe nimeni. N-aveau ce mânca şi le împarte mâncarea, le aprinde focul şi încearcă să le aline suferinţa.Trecu timpul şi îşi dădu seama că vaporul a plecat şi el nu mai poate ajunge la Ierusalim. Şi îi păru rău că n-a putut merge în locul pe unde a umblat Iisus, dar s-a bucurat că a făcut o faptă bună. Celălalt ajunse la Ierusalim înaintea slujbei Învierii şi se aşeză cât mai aproape să se roage, dar îndreptându-şi privirea spre altar îl văzu pe prietenul său cu care a pornit spre Ierusalim, aproape de patriarh , că se ruga acolo. Bucuros că l-a văzut l-a aşteptat după slujbă să se întâlnească cu el să meargă împreună acasă, dar el nu apăru. Nedumerit se întoarse acasă şi îl întrebă pe prieten cum a ajun înaintea lui, cum de ajun chiar în altar, pe unde a intrat, pe unde a ieşit. Iar prietenul i-a răspuns: ,,Eu nu am ajuns la Ierusalim,  că am rămas să am grijă de oamenii bolnavi”. Concluzia lui Tolstoi a fost  că:,, De fiecare dată când ajutăm un om bolnav, e ca şi cum am participa în noaptea de înviere la mormântul sfânt”.

Acest lucru l-a făcut doctorul Suciu zeci de ani. De aceea zicem cu poetul  Să-i fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să-aibă cer senin.

 Cu respect şi apreciere  

 pr Vasile Beni