Dor de Lechinţa

Mai zilele trecute m-a vizitat un cunoscut scriitor bistriţean (dl. Gh.M) pentru o prefaţă. Vizitatorul, om cu un comportament de lord britanc mi-a adus între altele o butelie mare cu vin de Lechinţa…( La urma urmei şi lui Coşbuc i-au adus nemţii la intrarea lor în Bucureşti un butoiaş mărişor cu bere, nu?) Scânteierea aurie a licorii care îi stârnea bucurie lui Sadoveanu, lui Păstorel, Eminescu, Ionică Creangă şi a tuturor celor care ştiu scrie trei cuvinte pe lumea asta mi-a trezit un noian de amintiri.

Pentru unii Lechinţa o fi fiind acolo un tîrguşor unde ” se moare de urât şi de-ntristare”, cum se plângea Depărăţeanu sau parodic Topârceanu, fie mai grabnic poate, de tipul celor din nuvelele sadoveniene, însă pentru mine nu e aşa. Pacea, liniştea de ţară, ritmul lent de scurgere a vremii n-au cum să-mi displacă. Dimpotrivă. Licean, veneam toamna cu colegii să adunăm porumbul Gostatului şi oameni de omenie, ne omeneau cât puteau mai bine. Ni s-a împărţit fiecăruia din clasă, acolo, în mijlocul lanului de porumb, câte o felie de cozonac pe care l-am mâncat lupeşte şi un pahar de licoare, un vin cum numai Lechinţa avea, de i se dusese faima. Savoarea lui, culoarea precum aurul din Sfântul Soare, paharele frumoase şi poate un pic oboseala, căci nu era departe amurgul, mi-au rămas întipărite în suflet ca o pecete de pe vremea lui Ştefan ăl Mare şi Sfânt ori mireasma adolescenţei.

Ce se va fi făcut Crama, faimoasa Cramă cu “jiganticele” butoaie, ‘nalte cât omul? Acu vreo doi ani, din mersul maşinii mai zăream dealurile goale şi pustii. Nici pomi, nici viţă verde! Nici saivane, nici …nimic. Şi oamenii? Ziua fiind mohorâtă, nu zărisem aproape pe nimeni. Să se fi termiat -mi-am zis- al treilea război mondial? Parc-ar fi trecut pe acolo un înger al pustiirii. Nu erau ale nostre livezile, saivanele, crama şi totuşi le simţeam că-s ale naţiei asteia trudite şi-n veci nedreptăţite. Acum, prin 2010, abia câte-o vie răzleaţă mai vieţuieşte, a unui particular mai harnic, adesea chiar în propria-i bătătură.

Treceam, tânăr dascăl, pe aici, spre Cristru-Şieu, să-mi mai văd părinţii, venind de la Matei, unde profesam, cu mintea doldora de planuri. Mă socoteam nemuritor, cred. Lumina tare a soarelui încă-mi părea altfel decât azi. Somnolenţa ce toropea micul târg îmi era mult mai dragă decât ritmul ce-l intuiesc acum.

Eh, gândire semănătorist-păşunistă! Ca şi cum n-ai şti că asta e curgerea din veci a clipelor, zilelor, anilor! Aşadar, suntem prin faza a doua a vieţii, undeva spre finiş? Că-n prima fazi spune omul tânăr: ce fată frumoasă am văzut! A doua fază: ce vin bun am băut! A treia: ce grozav ceai aflai bre, la Plafar! Deci haidem, încă o jumate de pahar de vin auriu!! Ce culoare, ce buchet şi frumuseţe!! Aşa… ca mireasma iubirii dintâi!