DOR ŞI DESTIN – DOUĂ NOŢIUNI MAI PRESUS DE CUVINTE

Un ciclu de povestiri care avea să scoată în relief profilul unei prozatoare moderne, cu un verb dinamic, expresiv, antrenant, cu mare forţă de seducţie.
Povestirile sunt încărcate de dramatism şi sunt inspirate din cazuri reale. Autoarea are în vedere în construcţia prozelor sale, de toate elementele necesare unei naraţiuni: limbaj adecvat cadrului rural, tradiţie şi adevăr istoric, umor şi reflecţie filozofică şi analitică.
La toate acestea se adaugă o dimensiune spirituală existentă în toate scrierile autoarei.
Secvenţe aproape cinematografice din viaţa personajelor alcătuiesc un mozaic interesant de situaţii şi destine ale unor contemporani dar care oglindesc şi se reflectă în realitatea vieţii de azi.
Prima povestire „Bade”, poate cea mai emoţionantă din acest ciclu are ca protagonişti doi copii şi o bunică. Iscusinţa cu care autoarea creionează personajul Saveta, vădeşte o scriitoare formată, cu o mare putere de a surprinde amănuntul esenţial.
Pentru ţărani, a fi în rânduială cu Dumnezeu şi cu lumea din jur, este lucrul cel mai important.
Dora Alina Romanescu îmbracă orice cadru în file de poveste, cu multă iscusinţă şi har. Tablouri mirifice devin astfel prin contrast, scena desfăşurării evenimentelor, chiar dacă acestea sunt cât se poate de dramatice. E o tehnică destul de cunoscută. Din totdeauna, răul s-a infiltrat în miezul binelui. Şi a zămislit pui.
Deşi la unii scriitori natura e în sintonie cu stările personajelor, la Dora Alina Romanescu procedeul antitetic devine formulă şi mijloc de stil, cu atât mai frapant. Familia cu 5 copii dintre care doi foarte mici se destramă ireversibil şi rămân doar bunica şi cei doi micuţi să lupte cu sărăcia, frigul, nepăsarea Rafilei şi a lui Vasile faţă de ei.
Acţiunea e destul de recentă, ea face parte din actualitatea ultimelor decenii dintr-un sat transilvan, Rebra, la poalele munţilor Rodnei,
Limbajul, portul, datinile sunt adecvate acestui segment de lume rurală. Tablourile sunt mişcătoare, cu fratele de cinci ani, cărându-şi în spinare surioara de doi ani, înfriguraţi şi flămânzi, mergând să facă rost de lemne.
„Mândrii bunii” sunt găsiţi plângând în hohote în şura bunicii Saveta, sleiţi de foame şi de frig.
Autoarea mută cadrul acţiunii şi urmăreşte discuţia dintre Ana şi lelea Saveta, despre înstrăinarea şi mai grav, vânzarea copiilor unor străini.
La ţară, o faptă ca aceasta intră imediat în gura satului, stigmatizată de colectivitate, motiv pentru lelea Saveta să moară „de jale şi de ruşine”. Şi dacă bunica are inimă şi plânge pentru copiii vânduţi, cei doi „părinţi” îşi văd de treburile lor.
Rebrenii, afirmă autoarea sunt „oameni de omenie, români adevăraţi, cu teamă de cele sfinte, apărători ai valorilor moştenite din tată-n fiu”, urmaşi de daci care respectă tradiţiile şi obiceiurile. O asemenea întâmplare grozavă nu putea trece în sat neobservată, spre ruşinea bunicii.
Autoarea dovedeşte un acut spirit de patriotism autentic în zugrăvirea realităţilor din anii 1990, văzute mai ales prin ochii străinilor.
Memoria subiectivă o conduce pe autoare în timp şi în locuri pe care nu le-a cunoscut, dar care îi vin în minte spontan, sub meandrele amintirilor.
Când trăieşti aceleaşi realităţi, oamenii se înţeleg pe deasupra cuvintelor.
Doi copilaşi, avându-se numai unul pe celălalt, traversează o experienţă covârşitoare. Sunt smulşi din mediul lor, din ţara lor şi siliţi să intre într-o familie străină, în altă ţară unde nu cunoşteau pe nimeni, nici noua limbă. Adaptarea se va face treptat. Numai dragostea lor i-a ţinut în viaţă, ţinându-se cu disperare de mânuţe.
Însă căldura şi afecţiunea noului cămin îi ajută să se deprindă cu noul statut de copii înfiaţi de cetăţeni străini.
Deosebit de meticuloasă, autoarea nu uită nici un amănunt în descrierile sale, iar dialogurile sunt vii, fireşti, dinamice, împletite cu vocea auctorială care explică totul.
Dora Alina Romanescu dovedeşte o adâncă ştiinţă a cunoaşterii sufletului omenesc, o fină psihologie care îi permite să intre în intimitatea personajelor şi să ţeasă o infinitate de stări în eroii ei.
Şi care oare sunt copiii adevăraţi, cei rupţi din trup sau cei rupţi din suflet? Aceeaşi întrebare şi pentru părinţii care adoptă copii şi care adeseori sunt mai iubitori şi mai devotaţi decât părinţii naturali.
Dora Alina Romanescu ridică aici o problemă majoră, destul de răspândită în România postrevoluţionară: aceea a adopţiilor în străinătate.
Revenirea Crinei în Rebra natală are efectul unui şoc psihologic.
În mediul sătesc, respectul pentru o rudă sau un frate mai mare se traduce printr-un apelativ folosit de cei mici. Bade sau Tată sunt modalităţi de adresare reverenţioasă, chiar când oamenii îmbătrânesc.
Povestea are şi o tentă moralizatoare sau educativă. Această proză este tradusă şi în franţuzeşte în acest volum.
În „Joc murdar” – aflăm povestea Diandrei, o tânără elevă care are o dublă personalitate şi îi manipulează pe cei din jur, la şcoală şi acasă, în virtutea acestei boli, victimizându-se şi profitând de pe urma credulităţii oamenilor. În realitate, se automutilează şi o acuză pe mama ei că o terorizează.
După patrui ani, adevărul iese la iveală şi cele două femei, mama şi diriginta îşi lămuresc situaţia.
În „Ruga mamei” avem de-a face cu o mamă care se roagă pentru fiul său.
Aceste proze au ca teme relaţiile familiale, îndeosebi cele dintre părinţi şi copii, cazuri extrem de interesante.
Personajele povestirilor găsesc un prilej de a se confesa, fie în rugăciune, fie în dialoguri imaginare, şi astfel aflăm povestea lor.
În „Ruga mamei” – elementul supranatural îl înlocuieşte pe cel real.
Ruga femeii devine colocvială când, o voce puternică dar blândă i se adresează, sfătuind-o ce să facă în privinţa fiului ei, înconjurat de ispite şi de vrăjmaşi.
E vorba, de fapt de un interludiu spiritual, o convorbire cu o entitate sau poate un gând bun, insuflat de Duhul Sfânt care o întăreşte şi mângâie pe mamă.
„Vis împlinit” este povestea Radei sau Rodicăi. Profilul care i se conturează este acela al unei femei frumoase, de succes, împlinite în carieră.
Autoarea exultă şi în această relatare valorile morale tradiţionale: respectul pentru familie, iubirea, toleranţa, înţelegerea.
Istoria unui vis împlinit, aşa s-ar putea intitula această scriere care nu se încadrează în nici o specie, nici povestire, nici nuvelă, ci un medalion al unei familii fericite.
Fiecare proză are pe frontispiciu un motto, citat din Biblie, care sintetizează ideea de bază.
„Lacrimi peste timp” este o relatare la persoana întâia a unei experienţe covârşitoare de viaţă: prima zi la noul liceu George Coşbuc din Năsăud, a elevei din Mangalia şi cunoştinţa cu profesorul de limba română, un dascăl excelent, o ilustră personalitate a Năsăudului care o face să iubească şi mai mult acest important obiect de studiu.
Portretul dascălului este admirabil.
„Mi-a atins sufletul cu o baghetă magică şi mi-a îndrumat paşii spre literatură” – spune scriitoarea cu recunoştinţă.
Toate aceste relatări sunt experienţe de viaţă, cu bune şi cu rele, din care autoarea extrage învăţăminte pe care ni le oferă cu generozitate.
„Destin în culori” – este istoria unui vis – acela de a deveni pictor, vis pe care Cristian, fiul Mioarei, şi-l împlineşte prin muncă şi perseverenţă.
În „Bruta” – aflăm despre Maria, pe care autoarea o urmăreşte de la naştere, în Brăila într-o familie modestă de muncitori, la prima ei iubire nevinovată.
Dora Alina Romanescu scrie cu o căldură firească celor care iubesc oamenii. Căldura ce se degajă din fiecare frază. Se fereşte să judece, să emită sentinţe, să moralizeze, să dea sfaturi.
Concluzia se desprinde aproape de la sine şi este totdeauna, mesajul povestirii sau al evocării.
Povestea familiei Mariei Mazilu face parte din zestrea spirituală a autoarei, tonul e confesiv, parcă ar scrie despre ea însăşi.
Desigur că elemente autobiografice există în fiecare lucrare, începând de la originile sale din satul Rebra, evocat în mai toate scrierile.
Aceste proze sunt blazonul lăuntric al autoarei. Ele îi întregesc portretul spiritual şi dau personalităţii sale o aură specială.
Cu multă delicateţe autoarea descrie primii fiori de iubire inocentă a Mariei faţă de colegul ei, Iulian. Prima iubire, tulburătoare, de neuitat. Introducerea unor elemente reale în povestire este un procedeu uzitat de autoare.
Prima experienţă serioasă în dragoste, în pofida voinţei părinţilor înseamnă şi ruperea de familia ei şi plecarea cu alesul inimii. Din clipa aceea Maria îşi ia soarta în propriile mâini. De atunci începe şi calvarul vieţii fetei, fără experienţă, dependentă de un bărbat posesiv şi tiran care voia supunere absolută din partea femeii. Viaţa restrictivă pe care o duce Maria, fără prieteni, fără rude şi fără vreo cunoştinţă, dar cu bărbatul ei, o face să se considere, şi chiar şi este, prizoniera lui.
Cazul Vănel nu e, din nefericire, singular. Calvarul pe care-l îndură Maria este asemănător tuturor femeilor abuzate din toate timpurile.
Prozele Dorei Alina Romanescu au meritul incontestabil că te ţin cu sufletul la gură. Sunt veridice şi nu se poate să nu te emoţionezi, aflându-le.
Ca o compensaţie pentru iadul trăit în căsnicia cu Vănel, soţii Virgil şi Anişoara, aflându-i povestea, îi sar în ajutor.
Şi povestea are un deznodământ fericit: fetiţa Mariei crescând, îşi dă seama că tatăl ei a influenţat-o împotriva propriei mame şi se reîntoarce la ea.
Şi ca o recompensă nesperată, e cartea de versuri pe care Maria a scris-o şi care-i luminează acum viaţa. Mesajul e spiritual. Maria a găsit puterea de a-şi învinge slăbiciunile şi a se desprinde de omul care a chinuit-o 22 de ani şi în sfârşit, a aflat calea spre lumină.
„Mesaj din eter” se intitulează următoarea povestire despre Mihaela, o altă femeie abuzată ani în şir de soţul ei.
Privindu-se în oglinda timpului, Mihaela realizează imensa greşeală pe care a făcut-o când s-a încrezut în bărbatul ei. E cazul clasic al femei care nu ascultă de sfaturile mamei şi se mărită cu bărbatul nepotrivit. Autoarea trage un semnal de alarmă pentru toate fetele care ar putea cădea în această capcană. Mamele au o asemenea intuiţie de a prevedea viitorul fiicelor lor.
Dora Alina Romanescu oferă aceste exemple de oameni care, la un moment dat se ridică din ţărâna în care s-au scăldat şi privesc spre cer.
Vocea auctorială intervine imediat în povestire, cu observaţii personale asupra eroilor şi situaţiilor.
În această povestire, bărbatul e cel care trebuie să îndure nedreptăţi şi capricii din parftea femeii. Aceste dificile relaţii de cuplu sunt prototipuri ale relaţiilor interumane, îndeosebi familiale. Valorile morale tradiţionale: căsătoria, cinstea, adevărul, corectitudinea sunt puse în evidenţă frecvent.
Autoarea desfăşoară acţiuni pe diferite paliere şi adesea, destinele personajelor se intersectează şi chiar se unesc. Şi mai foloseşte un procedeu, acela de a exprima mai multe puncte de vedere asupra aceluiaşi lucru sau eveniment.
Uneori prozele iau aspectul de policier şi te ţin cu răsuflarea tăiată.
Dar finalurile sunt pline de optimism, oricât de greu e la un moment dat, vine o zi când răsare din nou soarele în suflet.
Dora Alina Romanescu scrie şi proze mai senine, mai relaxante.
„Hoţul” de bani din casa Anei este dovedit şi pedepsit exemplar.
În toate povestirile, dar şi în romanele sale, autoarea evocă satul în care a văzut lumina zilei şi locurile încântătoare din jur: Rebra, Rebrişoara, locuri cu oameni harnici şi cinstiţi, păstrători ai tradiţiilor şi datinilor din străbuni, dar şi ai valorilor morale încă existente la sat. Amintirile acestea sunt calde, pline de duioşie şi nostalgie. Arta narativă aici îşi spune cuvântul, creând adevărate tablouri mirifice încărcate de legende şi datini sfinte.
Reîntors în sat cu diploma de profesor în buzunar, Fănel are timp pe drum să-şi rememoreze unele momente din viaţă şi unele chipuri care i-au rămas în memorie ca nişte icoane.
Autoarea respectă graiul ardelenesc, atât de special, ceea ce conferă un plus de autenticitate subiectelor.
Păţania lui Ştefan, păcălit de împieliţaţii de copii din vecinătate este de un umor fără echivoc. Farsa pe care Fănel i-o face băieţelului cuminte Ovidiu Coman este de tot hazul. Îl pune să sară peste groapa unde fusese WC-ul casei. Dar şi pedeapsa este pe măsură. Toate aceste pozne sunt povestite în „Salt în...privată”.
Titlul vorbeşte de la sine.
Fiecare povestire are pe frontispiciu o poruncă din „Decalog” ilustrată cu o întâmplare din viaţă.
Şi „Îngerul morţii” relatează întâmplări dramatice din viaţa Casandrei, care divorţează după cinci ani de trai insuportabil cu un soţ violent. „Îngerul morţii” este o povestire al cărei subiect este adulterul şi trădarea în prietenie.
Două cupluri sunt angrenate în această aventură.
Dimensiunea spirituală este prezentă în fiecare povestire, autoarea neetizând să sublinieze faptul că suntem îndemnaţi să mergem cu toţii pe calea pe care ne-o arată Dumnezeu, dar că unii se abat grav de la calea de lumină şi se afundă în întuneric. Totodată, autoarea subliniază bunătatea şi mărinimia divină care îl scoate pe omul păcătos la liman.
În unele cazuri oamenii îşi dau seama că, prin deciziile lor, îşi fac rău lor şi celor din jur. Dar, de cele mai multe ori, continuă, căci păcatul e mult mai dulce decât virtutea.
Justiţia Divină intervine atunci şi face ordine, aşezând lucrurile la locul lor. Autoarea pledează pentru valorile creştine şi o face cu toate mijloacele de expresie specifice prozei contemporane.
Ea a ajuns la acea maturitate artistică în stare să discearnă binele de rău şi doreşte, prin creaţia sa, să aducă o nouă speranţă celor care, inconştienţi, se abat de la calea hărăzită.
Cât reuşeşte prin creaţia sa, cititorul decide. El este instanţa primă, cea care are capacitatea de a judeca just lucrurile. Şi bunul simţ, o logică dreaptă îşi vor spune, negreşit, cuvântul.
Şi oricât ar fi de dramatice întâmplările, şi oricât de zguduitor deznodământul, autoarea lasă să pătrundă în sufletul nostru o rază de nădejde care va lumina acolo şi va şterge lacrima, aşa cum ne promite Domnul Nostru Isus Cristos.