Două cărți de Domnița Ganea şi Elena Săsărman

Este pentru a doua oară în ultimele șase luni când o carte mi se lipește de mâini, bucurându-mi intens sufletul, cu vorbe de aleasă simțire și rară frumusețe.
Este important pentru mine deoarece descopăr că nu sunt cu totul împietrit de răul acestei lumi tot mai tristă și nesigură.
Cele două cărți, și aici este într-un fel izvorul uimirii mele, sunt de aceeași factură, fiind, fiecare în felul ei unic, o incursiune în propria viață, o întoarcere în copilărie, în adolescență și chiar mai aproape.
Prima carte, citită anul trecut m-a vrăjit în așa măsură încât am terminat-o într-un timp record, cu o satisfacție deosebită. Este vorba de minunata carte „Crochiuri de pe strada copilăriei” scrisă de Domnița Ganea, scriitoare ce viețuiește departe de locurile natale, peste ocean, carte despre care scriam atunci, sub impresia fierbinte a lecturii:
„De mult timp nu am mai citit o carte de 300 de pagini într-un timp atât de scurt, cu atâta plăcere și cu atâta neputință de a o abandona, vremelnic măcar. Citind o carte inteligent scrisă te descoperi, în primul rând, pe tine însuți. Cei care scriu văd mai departe, văd în timp, în viitor dar și în trecut. Domnița Ganea, într-o manieră absolut originală, privește în viitor, afirmându-și supremele dorințe, plonjând cu dezinvoltură și uimitoare acuratețe în trecutul ei cel mai îndepărtat. Dansul ei, al acestei doamne a prozei scurte, este unul care schimbă necontenit ritmurile, adaptându-se la muzica timpurilor amestecat sondate în dorința nedeclarată, dar evident prezentă în scrierile ei, de a scoate din adâncuri perle de cea mai bună calitate. Nu poți scrie povești pentru suflete singure, dacă nu ai un suflet care tânjește spre prietenie, spre bogăția sufletului uman. Nu poți scrie despre copilărie, sau, mai bine zis, nu poți scrie convingător despre copilărie, dacă nu ți-ai păstrat, într-un colțișor al propriului suflet, o părticică însemnată din sufletul tău de copil. Are șansa de a se întoarce, din când în când, la casa părintească, locuită încă de cei dragi și prețuiți peste măsură. Și mai are șansa întoarcerii vremelnice între prieteni, prietenii ei de aici, chiar dacă ea trăiește dincolo... de ocean. Ar fi multe de spus, poate altădată, cu prețuire sinceră!”
,,Soarele doar apune, nu mai răsare. (......)
-Mamă, cum poate soarele doar să apună, fără să răsară? am întrebat-o pe mama, însă ea nu a știut să-mi răspundă sau nu a vrut...” - expresia maximă a tristeții, a suferinței umane, când ai pierdut totul.
Am aflat cum se poate întâmpla asta citind o carte care-ți deschide mai întâi răni vechi, aproape uitate, vindecându-le pe loc, instantaneu. O carte duioșie, alin și desfătare, deopotrivă.
fragment din povestirea ,,Nebuna”, prezentă la pag. 222 în uimitoarea înlănțuire de povești ,,nebune” ,,Crochiuri de pe strada copilăriei”, a nu mai puțin uimitoarei scriitoare Domnița Ganea. Cu drag și prețuire!
Acum însă vreau să scriu câteva rânduri despre o altă carte, izvorâtă din ținutul Becleanului, mai precis dintr-un sat apropiat, Rusu de Sus. O femeie născută în acele locuri, o copilă integrată cu toată ființa ei în universul satului transilvan de după mijlocul secolului trecut, a așteptat să treacă timpul, neavând de fapt altă alternativă, și în anul 2019 a publicat o carte, o carte omagiu semenilor săi, strămoșilor, moșilor, părinților, fraților, surorilor, unchilor, mătușilor, sătenilor, preotului, dascălului, vecinilor, tuturor celor care au intrat în vreun fel în viața copilei, povestitoarea de mai târziu. Vorbesc aici de cartea „Călător prin viața mea” scrisă de Elena Săsărman, copilă neastâmpărată în satul copilăriei, creatoare de frumoase aduceri aminte, în prezent.
Copila de altădată a scris o carte mărturie, o mărturie caldă, plină de emoție, o mărturie a tuturor tradițiilor satului românesc al vremurilor, autentice, chiar dacă văzute prin ochii unui copil, poate tocmai de aceea, copilul fiind unul special, viu și de neoprit, care atrăgea și răul și binele deopotrivă, trăind la intensitate maximă tot ce-i era dat.
Rar atâta pasiune în sufletul unui copil. Rar atâta bunătate umană și grijă în toate acțiunile unui copil.
Cartea aceasta minunată este mărturia povestitoarei pentru minunile din viața ei. Copila descoperă tainele lumii, viața, descoperind moartea. „L-a trimis să anunțe pe părinții mei care erau la vie, în Poieni, în partea cealaltă a satului. Ieșise omul afară, își puse mâinile pâlnie și începu să strige: - Mă, Constantine, măăăă! Hai mă acasă, c-o murit moșu-to! Și așa am înțeles eu ce-i moartea. Am văzut cum l-au spălat într-un ciubăr, l-au îmbrăcat în haine de biserică, l-au pus în sicriu, iar în picioare i-au improvizat încălțări din pânză albă, ziceau să intre curat în Împărăție. Și așa s-a încheiat un prim capitol din viața mea, de care nu credeam c-am să scriu cândva.”
„Revenind la Crăciun, că-l iubeam tare, cum era să nu-l iubim, dacă eram copiii Lui, să descriu concret cum procedam noi copiii. Ne adunam în grupuri, după mărime, cu câteva zile înainte și exersam colinde și așa porneam, în ajun. De dimineța devreme și nu scăpam nicio casă. Ziua era pentru cei mici, cei mari mergeau după ce se însera.”
„După ce mai crescusem, mergeam seara în aceeași formație. Între case cântam de răsuna satul, șlagăre la modă, diverse cântece populare. Eram fără griji dar și fără minte. Oricum, ziua următoare, nimeni nu lipsea de la biserică, doar era ziua Nașterii Domnului. Nu ne permiteam a sta acasă, chiar obosiți fiind. Așa eram formați, a nu lipsi de la Liturghie. Când se mai întâmpla totuși, ne certa preotul, așa de mult ținea la viața duhovnicească a comunității. Ne iubea mult, îl iubeam cu toții și toate lucrurile erau bine așezate.”
Aduce copila povestitoare către noi istoria trecerii pădurii, în noapte, cu însoțirea îngerului ei păzitor, întrupat în Letiția, prietena ei, care nu știa nimic de întâmplare, amintește de asemenea fără revoltă suferințele îndurate după accidentul în care bazinul ei, zdrobit de roata mare a unui tractor, cu șapte fracturi ale oaselor, avea să se refacă prin voia lui Dumnezeu, dar se revoltă, singura dată când o face, atunci când o profesoară fără suflet îl umilește pe fratele ei Constantin.
Credința nestrămutată în Dumnezeu îi însoțește fiecare pas, zi cu zi, cu repere esențiale în calendarul anual al sărbătorilor ortodoxe. Sfântul Ioan, iubit cu predilecție pentru caracterul lui puternic, tranșant, direct, Paștile și Crăciunul izvorâtoare de bucurii înalte și trăiri alese, repere care reașezau întreaga viață spirituală a satului în matca tradițiilor seculare, an de an.
Cartea aceasta este o carte a iubirii a tot și a toate, a tuturor. Copila iubea primăvara, vara în care munca nu se mai sfârșea, iubea toamna prin bogăția rodului îndestulător și iubea iarna înnobilată de sfântul Crăciun. Paștile și Crăciunul, momente memorabile petrecute în sat erau depășite ca farmec și bucurie de pelerinajele la mănăstirea Nicula, de Sfânta Maria, bucurie retrăită intens, an de an, până la ieșirea din adolescență. Tradițiile simple, curate, iubite de toți sătenii, generatoare de iubire pentru Dumnezeu, se pierdeau odată cu ofensiva decisivă a civilizației destructive a noii orânduiri.
Mi-aș dori puritatea și mai ales credința acestei copile. Cartea aceasta are, de fapt, un singur personaj, măreț peste orice închipuire, acesta fiind iubirea, iubirea de oameni și de Dumnezeu. Și mai are ceva, iubirea de viață, izvorâtă din inima scriitoarei trăitoare în vremea și-n locurile pomenite. Cartea spune simplu, pagină cu pagină, te învață să iubești și oamenii, nu doar umanitatea, să-i iubești pe fiecare cum l-a lăsat Dumnezeu pe Pământ. Din iubirea aceasta necondiționată a autoarei pentru satul și sătenii lui a izvorât o carte simplă, curată, nesofisticată, mai ales în prima jumătate a ei, pornită și hrănită direct din sufletul țăranului român, universalitatea textului fiind evidentă, imposibil de tăgăduit. Echilibrul mirificului sat transilvan avea să fie distrus odată cu colectivizarea, atunci, în anii cincizeci începând năruirea unei lumi, moartea ei, jeluirea continuând vreme de treizeci de ani, tânguirile sociale sfârșindu-se după treizeci de ani, în 1990, prin punerea în posesie, prohod și pomenire deodată făcute, vechiului sistem social. inutilă reparație, prea puțin folositoare, actorii principali muriseră, piesa era cumva anacronică, consfințind doar apusul unei civilizații rurale fascinante.
Rândurile de față nu se vor a fi o recenzie, doar că despre o carte care adună atât de multă iubire de oameni și de Dumnezeu, nu poți, cel puțin eu nu am putut să scriu decât la fel, cu sufletul deschis, vulnerabil sentimentelor, cu inima plină de drag.
Un stil simplu, neelaborat, a lăsat, din păcate cale liberă unor erori gramaticale, neesențiale pentru conținut, dar generatoare de disconfort la lectură.
Încheierea cea mai potrivită rândurilor mele nu poate fi alta decât versurile argheziene
Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.