DREPTATEA din 1930. 14 ani, prizonieri la ruși

În numărul 879 al periodicului „Dreptatea” (an. IV, din 13 septembrie 1930), ce apărea la București, citim articolul (nesemnat) „Destăinuirile unui român fugit din Rusia după 14 ani de prizonierat sovietic”, în care se spune, printre altele: „La izbucnirea războiului mondial (n. n., e vorba de Primul Război Mondial), pe frontul Galiției, în luptele dintre armatele rusești și cele austro-ungare, au luat parte numeroase contigente de români înregimentate în primele detașamente de luptă. Între prizonierii făcuți de armatele rusești, au căzut și numeroși români din Ardeal și Banat./ Odată cu regimentul 101, făcut prizonier pe frontul Galiției, au căzut în mâna rușilor peste 2000 de români în cea mai mare parte lucrători de pământ de prin sudul Banatului. Prizonierii au fost transportați parte în Siberia, iar parte din ei puși la muncă în minele Asiei-mici”.

După 14 ani de prizonierat sovietic, unul dintre supraviețuitori, pe nume Filip Simion, a făcut câteva destăinuiri despre viața celor condamnați de soartă să și-o petreacă în infernul pământului sovietic. Redăm câteva declarații ale sale: „Dintre românii căzuți pe frontul Galiției, aproape 6000 au primit destinația minelor de mormânt ale Asiei-mici din Caucaz. […] Aici, toți care au putut supraviețui drumului străbătut au fost întemnițați în galeriile minelor de cărbuni […]. Prizonierii români erau hrăniți cu rădăcinile buruienilor fierte, „asortate” cu un soi de suc al unor plante specifice caucaziene”. Munca în mine se făcea și ziua, și noaptea. „În grotele de mine, prin canaluri izolate, prizonierii își aveau adăpostul de noapte în barăci improvizate din scânduri putrezite. Lumina zilei era numai pentru bolșevici. „Conducătorul muncitorilor din minele Lavit era un român din Bistrița-Năsăud și anume Popovici Petruț”. Filip Simion și alți șapte români „n’au mai putut suporta mizeria sovietică, iar dorul de țară îi chinuia mereu. Popovici Petruț, în schimbul rugămintei de a comunica tatălui său din Bistrița că el nu poate veni în țară din cauza drumului greu și-al pericolului la care s’ar expune, a înlesnit fuga lui Simion Filip și a celor șapte români însoțitori”. Astfel, după 14 ani de chinuri de nedescris, au plecat din Asia Mică pe jos în ziua de 1 Ianuarie (Anul Nou) 1930, străbătând Rusia până la Nistru. Au ajuns la granița românească în luna august. Modul cum au străbătut înghețul Rusiei în plină iarnă siberiană „este și înduioșător, și trist din cale-afară”. „Fără haine groase, fără ghete, cu câteva ruble pe care le purtau la ei pentru a cumpăra tăcerea bolșevicilor cari îi opreau la tot pasul – au fost nevoiți să cerșească mila celor care le-au distrus viața  și-i exilaseră în hrubele întunecate ale Caucazului îndepărtat. La granița Nistrului au stat câteva zile ascunși prin mlaștinile din jur. Un pescar bătrân s-a oferit să-i treacă apa în schimbul sumei de 600 de ruble. Din ce aveau și ce au strâns din cerșit au pus în mâna moșneagului prețul ultimei piedici care le îngrădea libertatea. „Și’n zorii unei zile calde de August, cei opt prizonieri, scăpați de întunericul minelor sovietice, au sărutat țărâna pământului scump al țării, pe care o doriseră atât de mult, timp de 14 ani”. Iată și numele celorlați: „Dragoș Emil din comuna Leșu, Pop Ioan din comuna Târnova, Juj Antonie din Turda, Florea Tănase din comuna Ludoș, Pop Andrei din Reghinul-Săsesc, Gal Andraș și Tima Ioan din Slatina. Toți români din inima Ardealului”.      

                                                               Icu Crăciun