70 DE ANI DE LA ÎNCHEIEREA BĂTĂLIEI DE LA STALINGRAD (1943-2013)

Se împlinesc în aceste zile 70 de ani de la una dintre cele mai ample bătălii din istoria celui de-al Doilea Război Mondial (1941-1945), bătălia de la Stalingrad, la care românii au luat parte cu 2 armate (Armatele 3 şi 4 române) şi Corpul Aerian Român. Bătălia de la Stalingrad s-a desfăşurat efectiv în perioada 19 noiembrie 1942, începând cu orele 5.20 dimineaţa şi s-a încheiat la 3 februarie 1943, prin capitularea forţelor germano-române şi italiene, căzute la încercuire, începând cu 21-24 decembrie 1942, datorită unei ample operaţii ofensive de dublă învăluire, executată de Frontul de Sud-Est, cu 4 Armate (A. 1 Gardă, A. 5 Tancuri, A. 21 şi A. 17 Aeriană), comandant general N.F. Vatutin, Frontul Stalingrad, cu 5 armate (Armatele 62, 64, 57, 51 şi 28), comandant, general A.I. Eremenko şi Frontul Don, cu 3 armate (Armatele 65, 24 şi 66). Forţele sovietice aveau un efectiv de 1.103.000 oameni, având în sprijin 15.501 tunuri şi aruncătoare, 1463 tancuri şi autotunuri şi 1350 avioane.
De cealaltă parte, Armata 6 germană (general Friedrich von Paulus), era înadrată la nord-vest, în Cotul Donului, de Armata 3 română (general Petre Dumitrescu) şi la sud de Armata 4 română (general Constantin Constantinescu Klaps). În stânga Armatei 3 române acţionau Armata 8 italiană, Armata 2 ungară şi un regiment de croaţi. În adâncime şi spre flancul stâng al Armatei 4 române era dispusă Armata 4 Blindată germană, comandant general Hermann Hoth. În total, forţele germane şi aliate din zona Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă, dispuneau de un efectiv de 1.011.500 luptători, 10.290 tunuri şi aruncătoare, 675 tancuri şi autotunuri şi 1.216 avioane.
Pentru redresarea situaţiei foarte grele în care se aflau forţele germane şi aliate a fost trimis în zonă de Hitler, feldmareşalul Erich von Manstein, denumit şi „cuceritorul Sevastopolului” cu misiunea de „a îngheţa” pe poziţii Armatele 6 germană, 4 Blindată germană, Armatele 3 şi 4 române, Armata 8 italiană, Armata 2 ungară, cu ordinul sec: „nu se cedează nimic şi nimeni nu se dă înapoi!”, un ordin negândit şi fără noimă.
Trupele sovietice au profitat de faptul că după 10 noiembrie 1942, datorită gerului mare, apele Donului au îngheţat masiv, introducându-şi trupe şi mijloace în capetele de pod de la Blinov, Bolşoi, Raspopinskaia, Kletskaia şi Beketovka, dar şi în Stepa Calmucă, unde lacurile Batîr Mala, Barmanţak, Ţaţa şi Sarpa au îngheţat, profitând de condiţiile meteo, care i-au favorizat. Generalul Petre Dumitrescu a făcut în vreo 4-5 rânduri intervenţii la generalii germani să se elimine capetele de pod, de pe malul drept al Donului, dar în zadar. Aceasta a fost o mare greşeală de tactică şi strategie militară. Spre exemplu, capul de pod de la Kletskaia avea o lungime de 75 km şi o adâncime de 25-30 km, a permis, ca aici să fie aduse forţe de valoarea a 4-6 divizii pe timpul nopţii, după ce Donul a îngheţat. Tancurile, autotunurile au fost împinse sau tractate noaptea pe gheaţă, fără a fi motoarele pornite, o mascare perfectă şi o desfăşurare imensă de trupe, de neînchipuit în primele 5-6 zile de lupte, trupele germane şi aliate fiind pur şi simplu copleşite de o asemena desfăşurare de forţe şi mijloace. S-a profitat de ceaţa imensă între orele 6-11 dimineaţa şi 16-21 seara.
Relieful şi terenul din zona acţiunilor de luptă era foarte compartimentat şi ostil, arid, cu puţine localităţi, dune de nisip în Stepa Calmucă, cu puţină vegetaţie şi păduri foarte puţine, fără lemn de construcţie, surse puţine de apă, vara cu temperaturi mari de +300 la +400, +450, iar toamna foarte răcoroasă, iarna vine devreme cu geruri mari, între -250 C la -350 C, cu zăpada cuprinsă între 25+60 cm, vânt şi viscole puternice. Terenul este un podiş imens, compartimentat de văile adânci, perpendiculare pe direcţia de înaintare ale Armatelor 4 şi 6 Germane, 3 şi 4 române, brăzdate de râurile Doneţ, Salul, Aksai, Cirul şi Mănâci, cu altitudini între 250-350 m, unde bântuie şobolanii de stepă, care au ros multe din cablurile de la instalaţiile electrice ale tancurilor şi autotunurilor germane.
Zona este străbătută de la nord-est spre sud-vest de calea ferată: Doneţk-Kruglia Kovcilakov-Kotelnikovo-Remontnaia-Proletarskaia spre Caucaz.
Declanşarea contraloviturii sovietice s.a petrecut în ziua de 19 noiembrie ora 5.20 dimineaţa, pe o ceaţă densă, cu temperaturi scăzute în zonă de -150 la -200 C, după o pregătire de foc de o oră şi jumătate, în sectoarele de rupere, prelungindu-se în unele sectoare pe obiectivele din adâncime până la 3 ore. Atacurile masive s-au dat în trei valuri cu tancuri şi infanterie la Kletskaia şi Balşoi asupra Diviziilor 13 şi 14 Infanterie române. În următoarele două zile Diviziile 13, 14, 5 şi 6 Infanterie, Detaşamentul General Sion s-au constituit în „Gruparea Lascăr”, circa 35.000 de oameni au căzut la încercuire.
Atacul asupra flancului stâng al Armatei 4 române şi flancului drept al Armatei 4 Blindate germane s-a executat la 24 ore după începerea bătăliei de pe Don, în ziua de 20 noiembrie, ora 5.30, la sud de Beketovka, grosul trupelor inamice fiind axat pe direcţia generală: Dubovâi Uvrag-Kotelnikovski.
Se poate, aşadar observa că atacul masiv cu tancuri şi infanterie, în valuri succesive s-a dat în zilele de 20-24 noiembrie 1942 asupra trupelor Armatelor 3 şi 4 române. După circa 5 zile de lupte puternice, trupele sovietice au reuşit să învăluiască pe la nord-vest şi sud-vest trupele Armatei 6 germane, Armatei 4 Blindate germane unde, se aflau subordonate Divizia 20 Infanterie şi Divizia 1 Cavalerie române, „Gruparea Lascăr” (circa 5 divizii), ruşii încercuindu-le total, joncţiunea de către ruşi făcându-se în zona Kalaci. Au căzut la încercuire, circa 300.000 militari germană, români şi puţini italieni.
Pierderile trupelor române au fost foarte mari. La Armata a 3-a română, Diviziile 5, 6, 13, 14, 15 Infanterie şi 7 Cavalerie au pierdut circa 95% din efectivul de luptători şi în aceiaşi proporţie armamentul de infanterie (mitraliere, tunuri anticar, aruncătoare, armament automat). Regimente şi batalioane întregi au fost decimate, reuşind să scape câte 2-3 grupe (15-20 oameni) sau 1-2 plutoane (30-45 oameni).
Artileria a fost pierdută în totalitate, exceptând o singură baterie de artilerie, fără aparate de ochire. Materialele de transmisiuni au fost pierdute aproape în totalitate.
Divizia 1 Cavalerie, aflată în subordinea Armatei 6 germane şi-a pierdut 60% din oameni şi materiale, toată artileria.
Divizia 1 Blindată „România Mare” şi-a pierdut majoritatea tancurilor (circa 65%), 60% din efectivul infanteriei subordonate.
Divizia 9 Infanterie din subordinea Corpului 1 Armată şi-a pierdut 30% din luptători, a mai rămas cu 9 mitraliere din 128 şi 10 baterii de artilerie din 12.
Diviziile 7 şi 11 Infanterie au avut cele mai puţine pierderi, menţinându-şi capacitatea operativă.
Regimentele 2, 4, 5 şi 8 Artilerie Grea au avut pierderi foarte mari: doar Regimentul 2 Artilerie Grea mai avea un divizion şi 5 tunuri grele.
La Armata 4 română, situaţia era următoarea: Diviziile 1, 2 şi 18 Infanterie au pierdut 80% din oameni şi circa 90% din armamentul automat. Peste 75% din plutoane şi companii au fost decimate, nemaiavând militari apţi de luptă.
Divizia 18 infanterie a pierdut întreg materialul de artilerie, iar Divizia 1 mai dispunea de 5 tunuri şi 6 obuziere, Divizia 2 Infanterie a mai rămas cu 5 obuziere şi 2 tunuri.
Diviziile 4 Infanterie, 8 şi 5 Cavalerie au suferit pierderi însemnate, însă mai erau capabile de operaţiuni, dispunând de majoritatea artileriei.
Divizia 20 Infanterie, aflată în subordinea Armatei 6 germane a pierdut circa 82% din oameni şi 78% din armamentul de infanterie. A mai rămas cu 6 tunuri antitanc.
Regimentele 1 şi 7 Artilerie Grea şi Divizionul 47 Artilerie Grea aveau la 1 decembrie 1942 tehnica aproape completă. După 15 ianuarie vor fi nevoite să-şi abandoneze autotunurile.
Militarii români, ofiţerii, subofiţerii erau extenuaţi fiziceşte, cu moralul scăzut din cauza lipsei de alimentaţie, frigului şi oboselii, mulţi bolnavi şi degeraţi. O parte dintre ei erau deprimaţi datorită evenimentelor prin care au trecut, cu echipament lipsă, pierdut, mai mult de jumătate dintre ei au fost prinşi de gerul cumplit cu ţinuta de vară.
Cauzele înfrângerii şi pierderilor mari suferite de Armatele 3 şi 4 române în Cotul Donului, la Stalingrad şi în Stepa Calmucă sunt multiple, însă câteva au avut un rol major: insuficienţa tunurilor antitanc pentru a duce lupta împotriva tancurilor sovietice, T. 34-85 (erau doar 6 tunuri la divizie; minimul ar fi fost de 35-40 tunuri antitanc, în condiţiile în care ruşii au atacat cu tancurile şi infanteria „în valuri”, câte 3-4 pe zi); lucrările genistice au fost făcute sumar; lipsa minelor antitanc şi antiinfanterie, a legăturilor de grenade antitanc pentru vânătorii de tancuri; insuficienţa şanţurilor adăpost, în zonă nu era lemn pentru construcţia adăposturilor la 2-3 metri sub pământ; dotarea modestă cu mijloace de transmisiuni; neasigurarea la timp a ţinutei de iarnă (mantale, şube, pâslari, mănuşi, căciuli, ciorapi), ochelari de protecţie antivânt, împotriva furtunelor de nisip, antizăpadă; numărul mic de binocluri pentru observarea şi cercetarea terenului, busole pentru orientarea în teren, periscoape, sârmă ghimpată, arici antitanc; lucrările genistice au fost sumare din cauza pământului îngheţat; lipsa totală a maşinilor de săpat tranşee, şanţuri, adăpost; lipsa carelor blindate: era nevoie de cel puţin 2-3 divizii de tancuri la o armată; hrana a ajuns la militarii din linia întâia şi aproape la toţi ceilalţi, după 3-4 zile; asistenţa medicală foarte modestă.
Din cauza ceţii foarte dense, a vântului aviaţia Corpului 1 Aerian a acţionat sporadic, nereuşind să sprijine gruparea de forţe căzută la încercuire, prin podul aerian ordonat. Aeroporturile de la Pitomnic şi Gromki au fost pierdute după 15-20 zile de la declanşarea contraofensivei sovietice.
Una din cauzele înfrângerii o reprezintă şi neîndeplinirea promisiunilor făcute de comandanţii germani, în perioada iulie-octombrie 1942, pentru sprijinirea şi întărirea celor 2 armate române: Armata 3 cu 2 divizii de infanterie şi 2 divizii rapide germane; Armata 4 cu 2 divizii rapide. Cele 4 divizii nu s-au asigurat. S-au mai promis: mijloace speciale şi antigrele, tunuri de asalt şi care de luptă, materiale pentru organizarea şi minarea terenului, mine antitanc, legături de grenade antitanc etc., puţine dintre acestea au fost îndeplinite. Trebuie spus că au fost o serie de defecţiuni în relaţiile de comandament româno-germane, care au condus la tensiuni şi nemulţumiri reciproce, detalii surprinse în cele 10 rapoarte ale generalului Ilie Şteflea, prezent pe front cu rol „decorativ” la Marele Cartier General Român, fără a avea dreptul să emită ordine şi dispoziţiuni.
Generalul Petre Dumitrescu susţine că: „trupele române nu au avut cu ce să oprească tancurile ruseşti” – fiind cauza principală, ruşii reuşind să creeze rapoarte de forţe de 4, 5, 6 sau chiar 9/1, în tancuri în favoarea lor, în fâşia Corpurilor 4 şi 1 Armată/Armată 3 română.
Pierderile trupelor române în oameni au fost uriaşe: circa 155.000-170.000 de militari. Au dispărut sau căzut prizonieri: 7 generali, 22 colonei, 42 locotenenţi-colonei, 68 maiori, 345 căpitani, 91 locotenenţi, 796 sublocotenenţi, 35 medici, 27 ofiţeri de intendenţă, administraţie şi medici veterinari, 4 preoţi, mii de subofiţeri, circa 13.000 gradaţi şi soldaţi luaţi prizonieri.
În bătălia de la Stalingrad au căzut în captivitate circa 13.500 militari români ca prizonieri. Ei vor fi dezarmaţi şi duşi în lagărele de la Suzdal, Mănăstârka, Krasnogor, Moscova, Ivanovo, Lagărul nr. 48 pentru generali. La aceştia trebuie să adăugăm şi pe cei circa 82.000-85.000 români din Ardealul de Nord, încorporaţi în Armata 2 ungară, din care mulţi nu s-au mai întors acasă.
La împlinirea a 70 de ani de la încheierea bătăliei de la Stalingrad, avem datoria de onoare şi demnitate naţională de a nu-i uita pe militarii români, căzuţi acolo, de a-i evoca, comemora şi pomeni creştineşte, căci ei nu au nici mormânt, nici o cruce la capul lor. În acelaşi timp una din multele concluzii ce se pot trage este aceea privind buna pregătire şi dotare pe timp de pace a armatei române cu tehnică şi armament de luptă performant. Factorul politic, politicienii trebuie să aibă mai multă grijă faţă de armată, de asigurarea condiţiilor de pregătire, de viaţă şi de trai, pentru ca militarii români să-şi poată îndeplini misiunile ce le revin în cadrul N.A.T.O.