Dreptul la replică

Profesorul Vasile Găurean a publicat ,în octombrie ṣi noiembrie 2010, în cotidianul Răsunetul, patru articole intitulate « Între adevăr ṣi mistificare » , având ca subiect cartea mea Veturia Goga, apărută în 2001, într-o primă ediṭie la ed. Limes din Cluj-Napoca, ṣi, în 2007, într-o a doua ediṭie la ed. RAO din Bucureṣti. De către cine ṣi de ce îi vor fi fost comandate abia acum, la o distanṭă de un deceniu, ṣi care e cauza încrâncenării domniei sale nu asupra cărṭii, ci asupra autorului ei ?

« Nu se poate ca atâta fum să nu aiba o cauză. » , scrie domnul profesor, indignat la culme de felul în care am tratat-o pe eroina cărṭii. Cauzele le expusesem cât se poate de clar în prefaṭa cărṭii. Dacă ar fi citit cartea ṣi dacă ar fi perceput-o ca un critic literar autentic ṣi nu ca un veleitar, ar fi înṭeles complexitatea personajului, bogăṭia portretului (criticul Florin Mihăilescu l-a numit « portret dostoievskian » , iar Dan C. Mihăilescu a elogiat cartea în mai multe rânduri în presa literară ṣi la TV), multiplele-i faṭete, cu calităṭi dar ṣi cu defecte, puse deopotrivă în evidenṭă, cu totul alta ar fi fost situaṭia. Dacă ar fi fost un critic literar autentic, ar fi realizat că Veturia Goga e o carte de istorie literară, al cărei cod deontologic îl obligă pe istoricul literar la respectarea adevărului istoric, îmbogăṭit în cazul de faṭă cu adevărul de familie, dată fiind apartenenṭa autorului la familia poetului Octavian Goga. La o lectură avizată, domnia sa ar fi înṭeles că Veturia Goga nu era câtuṣi de puṭin o biografie romanṭată. Tot ceea ce i-a reuṣit domnului profesor Găurean a fost un atac la persoană, cu atât mai neîntemeiat ṣi mai greu de justificat, cu cât persoana în cauză îi este total necunoscută. Or, literatura nu e un spaṭiu al reglărilor de conturi (cauzate de complexe, de frustrări, de invidie, de micime de suflet) sau al plătirii de poliṭe. E un spaṭiu sacru în care nu pătrunde oricine ṣi în niciun caz cu barda ṣi cu dor de haiducie, un teritoriu interzis amatorismului ṣi veleitarismului. Cartea Veturia Goga s-a dovedit a fi, în fapt, pentru domnul profesor Găurean doar un pretext pentru a se ocupa de autor. Articolele domnului profesor Vasile Găurean (a se remarca iniṭialele prenumelui ṣi numelui identice cu ale Veturiei Goga : cum să nu îmbraci zalele ṣi să nu pui mâna pe scut ṣi sabie, ca să sari, Făt-Frumos, în apărarea Castelanei de la Ciucea ?) nu le-am citit, ci doar mi-au fost semnalate ṣi relatate de către o cunoṣtinṭă. A reṭinut câteva fraze care i s-au părut esenṭiale, tonul incendiar ṣi profund ireverenṭios, « demascarea » tatălui meu în stilul anilor ’50 de către doamna Virginia Brănescu ṣi metodele profund neliterare. Nefiind un adept al calculatorului, l-am rugat să-mi afle de pe internet cine sunt cei doi. Am aflat astfel că dl. Găurean e profesor de română la Scoala generală nr. 6 din Bistriṭa, că, potrivit opiniilor unor elevi, ‘’stă în clasă ṣi visează la cai verzi pe pereṭi’’, că ‘’ nu face română ca lumea’’, încât elevii nu stiu ce se vor face la liceu cu româna domniei sale, că ‘’are scăpări’’ etc. etc. (asa cum se întâmplă, când ajungi pe mâna elevilor) ṣi că doamna Virginia Brănescu a fost profesoară de română, devenită târziu după pensionare poetă ṣi pictoriṭă , dar, mai ales, că prima slujbă i-a fost aceea de contabilă (la Căminul de ucenici din Bistriṭa, potrivit propriei declaraṭii făcute domnului Găurean), în acea perioadă reuṣind să-ṣi adune banii necesari pentru a-ṣi plăti studiile universitare la Cluj. Vârsta doamnei am dedus-o uṣ or, plecând de la vârsta mea de ṣaizeci ṣi trei de ani. Vârsta domnului profesor însă imi rămâne necunoscută ṣi, în consecinṭă, nu mă pot dumiri de unde totala lipsă de respect faṭă de un scriitor profesionist sexagenar, ignorând distanṭele care ne separă din absolut toate punctele de vedere.

Tatăl meu, prin care sunt atacat, figurează în toate dicṭionarele vremii, inclusiv în cele ale ilustrului scriitor ṣi istoric literar, bistriṭean la origine, Teodor Tanco, ṣi în volumele sale « Virtus romana rediviva »,ca scriitor profesionist, membru al Asociaṭiei Scriitorilor Români ( potrivit titulaturii Uniunii Scriitorilor din România în acea vreme) ṣi ziarist profesionist, membru al Asociaṭiei Ziariṣtilor din România. A fost om politic, deputat de Sălaj în Parlamentul României interbelice, fondator ṣi conducător al mai multor ziare ṣi reviste, unele chiar în Bistriṭa, dar, mai ales, în Bucureṣti, deci o persoană publică. Impreună cu familia s-a ascuns, ca toṭi românii emblematici pentru identitatea noastră etnică, ce, potrivit ucazului moscovit pentru ṭările aflate sub ocupaṭie sovietică, trebuia sa fie lichidaṭi fizic, sub pretextul reeducării : intelectuali, meseriaṣi-mic-burghezi ṣi ṭărani-chiaburi. Se ascundeau cu toṭii de frica denunṭătorilor de vocaṭie, altfel români ṣi ei bieṭii. Cei prinṣi, dacă aveau norocul să nu fie executaṭi prin păduri cu câte un glonte în ceafă, erau arestaṭi ṣi supuṣi unor sumare judecăṭi-bidon în asa-zisele tribunale ale poporului ṣi trimiṣi apoi în închisori, iar, mai târziu, la canal.

Înainte de Bistriṭa, pă rinṭii mei se ascunseseră în podul unei case din Braṣov, de unde, dându-li-se de urmă, s-au refugiat la Bistriṭa. Aici aveau două persoane pe care puteau conta : dr. Jean Negulescu ṣi ṣeful Siguranṭei din acea vreme, nedestituit încă de noua orânduire.

În dorinṭa-i aprigă de a mă discredita, domnul profesor Găurean n-a ezitat să se folosească de amintirile voit imperfecte (anume pentru a ascunde ceea ce s-a întâmplat în realitate) ale venerabilei doamne Virginia Brănescu.

Astfel, doamna Brănescu lansează la adresa prea bunului ṣi atât de oropsitului( de către români) al meu părinte grele acuze : « «om rău, că se răstea la ucenici ṣi o reṭinea adeseori după orele de serviciu » , pe când toṭi, dar absolut toṭi cei care l-au cunoscut, din cea mai fragedă adolescenṭă ṣi până la capă tul vieṭii (din anii de detenṭie, poetul Teohar Mihadas, bunăoară) i-au evocat mereu, în primul rând, cinstea, corectitudinea, bunătatea ṣi grija faṭă de aproapele său excesive, fineṭea, caracterul, tactul etc. ; ‘’se răstea la ucenici, iar aceṣtia s-au revoltat’’ (dl. profesor Găurean simte pe propria piele « dreapta » judecată a unei vârste uṣor de manipulat ṣi adeseori iresponsabile) ; « o reṭinea după orele de serviciu » (a fost oare scutit cineva în viaṭa-i de slujbaṣ de un asemenea neajuns ori de corvezi de tot felul sau cumva doamna Brănescu a fos pur ṣi simplu miraculată, aṣa cum i s-a întâmplat mai târziu, în zorii unei faste zile a anului 2000, când, octogenară, s-a trezit ṣi poetă ṣi pictoriṭă ?) ; « făcând piaṭa, ca administrator, o obliga să semneze chitanṭe fără acoperire, el vârând banii în buzunar » ( de unde domnul Găurean se grăbeṣte să tragă concluzia că tatăl meu va fi fost de bună seamă mai degrabă deṭinut de drept comun decât deṭinut politic). Cu totul suspect este faptul că doamna Brănescu, cu indiscutabil prodigioasa-i memorie la o vârstă nonagenară, îṣi aminteṣte de tatăl meu nu ca director al Căminului de ucenici, ceea ce era în realitate, ci ca administrator, singura postură în care îl putea calomnia, omiṭându-l pe adevăratul administrator, domnul Panṭucu, cu care se aliase întru nenorocirea părintelui meu prin manipularea ucenicilor din cămin, bieṭi preadolescenṭi aflaṭi departe de îndrumarea părinṭilor pentru a putea rezista imenselor presiuni ideologice din acea vreme ce instigau la lupta de clasă ṣi la demascarea duṣmanului de clasă. Oare cu totul întâmplător să-i fi scăpat doamnei Brănescu tocmai esenṭialul de la care întregul edificiu al calomniei domniei sale se prăbuṣeṣte ?

Ca director, tatălui meu îi incumbau atribuṭii exculsiv de ordin organizatoric ṣi educativ. Cu aprovizionarea (piaṭa sau orice alt soi de achiziṭii) se ocupa exclusiv administratorul (în cazul de faṭă, dl.Panṭucu), verificat ṣi controlat de către contabil (respectiv de către doamna Brănescu), astfel încât, pentru deficienṭele ṣi neregulile despre care vorbeṣte doamna Brănescu, responsabil nu putea fi nicidecum părintele meu. Tata, potrivit mentalităṭii de modă veche, n-a cumpărat în viaṭa lui nici macăr o jimblă, necum să fi făcut vreodată piaṭa, ṣi nimeni niciodată nu i-a pus la îndoială cinstea ṣi corectitudinea nici în timpul vieṭii nici pană azi, la cjncizeci de ani de la moarte, împliniṭi tocmai în 2011. Dl. Panṭucu, cu concursul ṣi mărturia contabilei, a reuṣit într-adevăr să-i instigheze pe ucenici la demascarea tatălui meu ca duṣman de clasă ṣi să anunṭe mai apoi Securitatea (înfiinṭată în 1948).

Tatăl meu însă ṣi-a luat familia ṣi s-a refugiat la Dej, unde abia ṣase luni mai târziu i s-a dat de urmă ṣi a fost arestat, condamnat fiind ca deṭinut politic. A murit la doar 51 de ani, în chinuri groaznice, răpus de cancer, nu însă înainte de a fi fost repus în libertate, reabilitat ca om ṣi ca scriitor ṣi angajat, în ultimii doi ani de viaṭă, la revista clujeană Tribuna. A lăsat în urma lui o văduvă cu doi copii preadolescenṭi, cărora, în prea multe rânduri, le-a lipsit de pe masă pâinea cea de toate zilele, însă « «pomanagii » , cum neruṣinat se exprimă profesorul Găurean, nu au fost niciodată. Potrivit codului etic al prof. Găurean, Veturia Goga, vinovată de crime de război ṣi de dezastrul ṭării, e demnă de justificat, de apărat, de admirat, în schimb, inventata vină a tatălui meu e de sancṭionat cu toată asprimea, în oprobriul public. Zecile de mărturii din cartea Veturia Goga, ale celor mai mari personalităṭi ale secolului al XX-lea românesc, german, italian, francez, englez, nu l-au convins pe dl. profesor Găurean în privinṭa justeṭei demersului cărṭii mele, în vreme ce o singură mărturie, una singură, fără a-i verifica în prealabil autenticitatea ṣi fără a încerca să afle ce anume o determina pe doamna Brănescu ( « om bun » ṣi care, de bună seamă, nu s-a răstit în toată cariera de dascăl la vreun elev) să facă afirmaṭiile calomniatoare, i s-a părut arhisuficientă.

Recurgerea la metodele stalinismului negru al anilor ’50 (dl. profesor chiar folosea verbe ca‘’a paṣolti’’ din rusescul ‘’paṣol’’, spre a fi mai în ton, probabil, cu epoca ṣi cu năravurile ei de tristă amintire) a avut pentru mine răsunetul adagiului braṭul Securităṭii e lung, astfel încât m-a ajuns ṣi peste timp, la ṣaizeci ṣi trei de ani, ṣi peste spaṭiu, la Paris. Ca scriitor pot să-i înṭeleg doamnei Brănescu frustrarea : cum se poate ca un om, căruia a crezut din adâncul fiinṭei o viaṭă întreagă că i-a dat lovitura de moarte, să aibă un fiu, iar domnia sa, ‘’om bun’’, să nu-i facă rău ?

Nu obiṣnuiesc să răspund calomniilor. Din mai multe motive : de răutatea ṣi de invidia mioritică nu i-a fost încă dat nimănui nici să scăpe nici să se apere ; atacurile vin doar din partea veleitarilor a frustraṭilor, a complexaṭilor ; calomniatorii îṣi ating oricum scopul (‘’ – Calomniaṭi, calomniaṭi, - scrisese Beaumarchais – până la urmă tot rămâne ceva !’’, iar românii reacṭionează întotdeauna prompt ṣi cu toată sensibilitatea la moartea caprei vecinului, animalul nostru identitar ) ; rareori se întâmplă ca aceluiaṣi cititor să-i cadă sub ochi ṣi numărul ziarului cu atacul la persoană ṣi cel cu dreptul victimei la replică ; decizia de a nu raspunde calomniilor s-a dovedit cu vremea a fi una înṭeleaptă : unii (cei care mai aveau un dram de consṭiinṭă ṣi de simṭ moral), lămurindu-se că au fost manipulaṭi, mi-au devenit apărători ṣi chiar protectori ; în 1938, Octavian Goga a fost pur ṣi simplu linṣat mediatic de către indivizi, a căror memorie s-a pierdut în cifre ṣi în statistici, numele Poetului continuând să străluceasacă ṣi azi cu intensitate de far naṭional pe bolta literelor românesṭi ; s-a decis să se autoexileze cu familia la Berna, în Elveṭia ; în ṭară s-a făcut strigare : ‘’-Cine nu se scuză se acuză !’’ Poetul a revenit în România să se apere de josnicele calomnii ; aceiaṣi fameni au lătrat : ‘’-Cine se scuză se acuză !’’ ṣi l-au asasinat scurt.

În cazul de faṭă, însă, era vorba de oraṣul natal, sacru, fetiṣ pentru orice muritor. Nu-mi fac, în concluzie, nicio iluzie în privinṭa vreunei ṣanse de reuṣită a acestui demers. Albirea celor pătaṭi prin pătarea celor curaṭi a fost imbatabila strategie a calomniatorilor din toate timpurile. A fost oare albită Veturia Goga ?

Mircea Goga