DUMINICA A 5 – A DIN POSTUL PĂRESIMILOR

„Fiii Tunetului”

La prima vedere, pare firească pretenţia fiilor lui Zevedeu, Iacob şi Ioan, la gloria mesianică: „Dă-ne să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10,37). Şi, într-adevăr, nu mulţi au fost mai devotaţi lui Iisus ca aceşti doi adepţi, supranumiţi de El : „Boanerghes, adică Fiii Tunetului” (Marcu 23,17), în stare să ceară foc din cer asupra unui sat de samarineni care refuzaseră ospitalitatea pentru Învăţătorul lor iubit: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer, să-i mistuie, Cum a făcut şi Ilie!”…(Luca 9,54). Oare nu era Ioan „ucenicul pe care îl iubea” Iisus şi nu sta – el singur dintre toţi ucenicii – împreună cu Maica Preacurată, lângă crucea Mântuitorului (Ioan 19,26), în ceasul grav, când toţi ceilalţi s-au risipit: „Atunci, părăsindu-L, toţi au fugit” (Marcu 14,50).
Însă riposta Domnului Hristos, faţă de această insolită pretenţie: „Nu ştiţi ce cereţi” (Marcu 10,38), le-a denunţat poziţia falsă pe care se situau faţă de ceilalţi apostoli care, de altfel, pe bună dreptate, „au prins a se supăra pe Iacob şi pe Ioan” (Marcu 10 ,41). De ce? Ar fi prea simplu să ne gândim la o invidie din partea grupului de ucenici care au lăsat toate şi au dăruit totul Învăţătorului lor (Marcu 28,u), împărţind frăţeşte această cinste şi fericire, ca şi toate inconvenientele apostolatului. Şi tocmai de aceea, este lesne de înţeles atitudinea lor de neplăcută contrarietate. Ne mai ţinând cont de confraţii lor, „Fiii Tunetului” se izolează, în acest moment, de ceilalţi şi se gândesc numai la sineşi.
În Vieţile Sfinţilor citim că, într-o bună dimineaţă, cineva îi aduse sihastrului Macarie un strugure frumos. Sihastrul l-a primit cu bucurie, binecuvântându-l pe aducător. Dar, privindu-i boabele ca aurul în soare, pustnicul şi-a zis în sine: – „Oare n-ar fi mai bine să i-l dăruiesc bătrânului călugăr care-mi este vecin?” Acesta l-a primit cu mare bucurie dar, îşi aminti că fratele Nazarie, din obşte, e tare bolnav şi, i-l duse. Fratele însă, se împotrivi spunându-şi: – „Cum voi gusta eu asemenea dulceaţă, când ştiu că Mântuitorul meu a fost adăpat, pe cruce, cu oţet şi fiere?” Şi aşa a trecut strugurele, din chilie în chilie, până ce ajunse, spre seară, din nou la părintele Macarie, de unde pornise…
Drumul strugurelui trecând de la o chilie la alta şi – mai cu seamă – de la inimă la inimă, are o semnificaţie adânc socială şi profund creştină – după inima lui Iisus, Care nu se gândea la Sine când, a venit „…să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10,45) – după cum citim în Evanghelia de azi. În consecinţă, ne arată care trebuie să ne fie comportamentul faţă de semenii noştri: nu eşti singur pe lume, la bine; nu te însingra în turnul de fildeş al individualismului, la nevoile semenilor tăi. Deci, nu te gândi numai la tine, gândeşte-te la ceilalţi, ca să poţi simţi, în sufletul frământat de diverse contrarietăţi, că de cele mai multe ori „Mai fericit este a da decât a lua” (Faptele Apostolilor 20,35).
Fiecare dintre noi are sădit în inima lui instinctul de autoconservare, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel „Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte”… (Efeseni 5,2). Însuşi bunul Dumnezeu ne-a dat tot pământul spre stăpânire: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l” (Facerea 1,28); dar nu singuri, pentru noi înşine şi fără ceilalţi, nu ca şi cum am fi centrul existenţei întregului univers. Lumea nu se roteşte doar în jurul nostru; nu numai pentru noi străluceşte soarele, nu numai pentru noi înfloresc grădinile şi rodesc ogoarele. Lângă fiecare mai sunt şi alţii, pe care egocentrismul ne împiedică a-i vedea.
Tema aceasta a drumului strugurelui, cu înţeleapta-i semnificaţie pentru viaţa noastră morală, s-a dezbătut de nenumărate ori de către teologi şi credincioşi, deopotrivă. Cu ce inimă ne-am îngriji numai de noi, adunând peste măsură mâncare, băutură şi îmbrăcăminte, când prin aceasta s-ar sfida preceptul biblic (Matei 6,25 – 32) şi elementara omenie. Să căutăm a făptui cele de folos tuturor.
Să stăm şi noi lângă Domnul Hristos, într-o inedită mărire, aşa cum el însuşi o înţelegea pentru fiii lui Zevedeu şi pentru noi: „Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu Mă botez?” Şi să-i răspundem şi noi, cu dragoste şi cu jertfă de sine: „Putem!” (Marcu 10,38 – 39).