« E vântul din ţara rece »*

Conştient pe deplin de frumuseţea şi înţelepciunea unei moşteniri culturale ardeleneşti, poetul Menut Maximinian vine cu o carte pe cât de surprinzătoare pe atât de bine articulată.
S-ar zice că nu-i e teamă de nimic acestui tânăr autor bistriţean care îşi începe volumul cu un grupaj intitulat « Pe-o geană de nemurire-poezii patriotice- ».
În plină epocă de cosmopolitism feroce, când bună parte din reprezentanţii culturii noastre sunt într-o întrecere de denigrare a tot ce e naţional, românesc, patriotic, ei bine, când moda cutreieră numai galantarele absurdului, ironicul şi destructuralizării, vine un tânăr de la Bistriţa şi are în plus curajul de-a ne aminti câteva idei care ţin de fiinţa noastră cea mai genuină, chiar de arhetipuri .
Scenele vizualizate sunt adeseori surprinzătoare, cele desenate tot pornind de la o scăpărare de realitate crează un tip de emoţie indicibilă: “De trei ori a cântat pasărea, Până când a primit colierul de piatră. Pe drumul de car, la fiecare sărbătoare se aud paşii babelor.// Pe crucea din uliţă/Stă împietrită la soare o şopîrlă.Privindu-l pe Isus, te apucă frica, Scuipi în sân la ceasul rău.//Un deal,o vale, iar valuri de dealuri,/Nori destrămaţi/Şi dincolo,neamul tău./Iar tu ai părăsit lumea şi locul.//(Neamul tău).
E atâta simplitate, linişte şi împăcare cu moartea în acest scurt poet percutant aşa cum în altele care glosează pe marginea aceluiaşi înfricoşător subiect, semn de tinereţe incontestabilă căci îndeobşte la tinereţe moartea e evocată cu tresăriri şi desfătare poeticească !
Evident, există lungimi, redundanţe, sentimentalisme şi naivităţi în acest scurt volum dar nu ele sunt motivul însemnării mele care nu vrea sub nici un chip să se înfăţişeze drept ce n-ar vrea să fie, text de critică adică, ci altceva, notaţie sinceră, ca de la poet la poet.

Îl găsesc extrem de autentic în poezii precum Ţuică şi lapte. E de fapt descriere de personaj sau scenă de gen dar lirica irumpe cu frusteţe şi nu există nici o urmă de inhibiţie. Iată : « Rostul lui e să aducă laptele./Îşi bea porţia de ţuică, apoi vorbeşte cu oile lui./Şi laptele vine în găleată.//Coboară din muntele sacru/ Cu paşi adînci în molul drumului./Sfios ca o domnişoară/Se aşează la masa din piaţă.//Are taxele la zi./Şi laptele cel mai bun/Cu gust de iarbă aromată,/Cu grăsimea sondată.//După ce domnii sar ca lăcustele,/ laptele se evaporă./ Iar Gavrilă,cu oboseala bătută în cuie, Iisus/urcă muntele alb./Mâine iar ţuică,lapte,domni… »
E aici un mare curaj de penetrare în lumea satului şi a reperelor sale. Fără complex cum că ar putea fi taxat drept idilic, poetul reuşeşte să transmită parfumul unei vieţi de care autorul citadin s-a îndepărtat foarte tare. Până şi credinţa, religia, transpar cu atâta naturaleţe, nimic nu suspect fals sau bigot, totul respiră naturaleţe ca în acest pastel rural : « Sfântul adie ca un vânt de vară/Peste satele cu cenuşa în sobă/Şi clopotele ce bat prin fum/Vestesc iubirea.//(…)Sfântul şi sfânta ies la plimbare/Norii îi acoperă în dragoste/iar noi ne bucurm,/Când merele cad din pomul raiului. »(Scara de foc.)Aluzie biblică evidentă şi recuzită religioasă transpuse cu naturaleţe, aidoma unei icoane pe sticlă cu autor anonim, fermecătoare şi dezarmantă..
Înduioşătoare scene din mica realitate ne teleportează într-o lume atât de limpidă ! Căci ce altceva e acest crochiu al relaţiei de apropiere şi complicitate om-câine…« Din aburul amintirilor/Chereuşa îşi face loc,/Vine în curte,latră a împăcare./Păzeşte casa,dar şi sufletul meu/Cu ochii plini de lumină.//Picătura de otravă a dus-o spre alte lumi/Sărea şi zburda toată ziua,acum păzeşte poarta de dincolo.//Iubirea noastră era neîmpărtăşită de alţii.//Stăpân şi câine, prieteni buni./Rază de lumină de apropie peste vremuri. »(Chereuşa).
Menut Maximinian scrie despre « starea de îndrăgosteală », despre babe şi moşi, despre icoane şi cruci, despre laptele vândut la piaţă şi luna de scorţişoară despre îngerii care joacă la Giug, despre bunici ( Tâna e demult/printre sfinţi./Tânu a rămas/Cu noi,aici,în amintiri.), despre nucii din dealul Sărăţii care trebuie bătuţi, despre gura de horincă « Stâmpărată cu săcărea » despre toamna cu hribe.
La un moment dat accentul începe să fie grav de tot, responsabil până la îndurerare, notaţie aproape sângerîndă a unei realităţi pe care o trăim neputincioşi şi pe alocuri blazaţi. « Un nuc imens a mai rămas din legendă/Restul e praf purtat pe picioarele turiştilor/Am vândut ţara ieftin/la prima agenţie grecească.//Apa munţlor refuză să mai cadă la vale./Îmbuteliată de concern îşi pierde viaţa/Rămâne doar amintirea.//De după brazi se aude un şuier../E vântul din ţara rece./Acolo încă nu a pătruns/Civilizaţia distrugătoare. »(Turism).
Dă un impuls acest poem, un impuls de-a părăsi realitatea terfelită, zgâriată, nedreaptă, infatuată şi de-a ajunge în Ţara rece… Ţara rece e după brazi, atâta cât a rămas neterfelit, intact, cucernic în esenţă şi nedezminţit. Există încă. Numai că trebuie să fim conştienţi.
Sacrul e evocat în cartea lui Menut Maximinian într-un fel diferit, Dumnezeu pare la o aruncătură de băţ, prezent mereu dar nu într-un fel intimidant : « În biserica din bârne se şopteşte rugăciunea,/Norii sunt daţi la o parte,iar Dumnezeu zâmbeşte.Ştie că dincolo de Dealul Secăturii/Mai sunt oamenu. »(Roţile).
Ca persoană, Menut Maximinian este un jurnalist tânăr, fervent, ambiţios, activ şi care pariază, cum e şi firesc pe reuşită şi devenire. Scrie şi publică mult, cu fervoare şi aproape cu nerăbdare.
Ca poet, Menut Maximinian are o pudoare şi o ingenuitate care farmecă, un acces la simplitate şi o facilitate de a atinge zone profunde fără ostentaţie, ba chiar cu naturaleţe. E aceeaşi naturaleţe ca a personajului din poem, Gavrilă, cel cu oboseala bătută în cuie, care vinde lapte cu miros de iarbă, iar domnii se precipită să cumpere şi apoi pleacă la ale lor iar el se întoarce în ţara rece.

* Menut Maximinian, Noduri în haos, Editura Eurobit Timişoara,2012