EDITORIAL de Andrei Moldovan: Mare „kalhoz” (2). Un biet caiet-vocabular

Vasile Stati, în prefața de la șugubățul său „Dicționar moldovenesc-românesc”, se chinuie să demonstreze că limba vorbită de noi azi a fost opera moldovenilor, iar valahii au furat-o, precum fură cățeii ouăle de la cloșcă. Pe ardeleni ne scoate din ecuație, ca și cum nicicând n-am fi existat. Precum în jocul „De-a hoții și vardiștii”! Adică minte infantilă, crudă, înainte să deprindă primele noțiuni în învățământul preșcolar. Se preface dumnealui să nu știe că limba română (de la Roma, d-le Stati, de la părinții noștri, ai tuturor românilor!) este moștenită și că s-a dezvoltat cu mici diferențieri pe regiuni istorice în graiuri, numite uneori chiar limbi, până a nu apare conștiința unității neamului. Parcă era moldovean cel care spunea că „toți de la Râm ne tragem”! Râm înseamnă Roma, d-le Stati, nicidecum Moscova. Îmi cer iertare că l-am inclus pe autor în rândul naivilor, al necunoscătorilor, al pruncilor încă nepricepuți. Așa ar fi dacă nu ar exista o vinovăție perversă, pe cât de lipsită de orice criteriu logic (nu îl mai numesc științific, pentru că este prea mult!), pe atât de obraznică și cu obiective politice bine conturate.
Curiozitatea mea a mers totuși mai departe, bănuind că voi avea de-a face cu un dicționar etimologic, cu articole încercând să demonstreze o anumită origine a cuvintelor, cât și posibila lor evoluție, în chip de argument. Ar fi fost un demers lingvistic, indiferent în folosul cărei teorii l-ar fi utilizat. Apoi, credeam, în marea mea naivitate, că ar putea să își alcătuiască dicționarul folosind metoda frazeologică, adică diferențierele semantice în contexte, în expresii și locuțiuni, cu urmărirea ariei de răspândire, dacă tot rupe și vrea să izoleze o regiune geografică din harta răspândirii acestui neam. Nimic din toate acestea! Așa-zisul dicționar nu depășește nivelul unui caiet-vocabular de școală elementară( ex. ”ataman m. – căpetenie a cazacilor”, „baba Dochia f. – ființă mitică”, „buf interj. – zgomotul unei căderi”, „caras m. – pește de baltă”).
În primul rând, este un număr foarte mic de cuvinte pentru ceea ce ar vrea să se numească o limbă distinctă. La prima ediție a avut 19.000 de cuvinte, iar la a doua a mai crescut cu 4.000, câtă vreme un dicționar care ar fi de luat în seamă (ținând cont și de miza pe care o are) pornește de la vreo 60.000 de cuvinte. Apoi, pune pe seama așa-zisei limbi moldovenești cuvinte comune tuturor vorbitorilor de limbă română. Să admitem că valahii/ bucureștenii le-or fi furat pe la vreun iarmaroc, după spusa autorului, pentru că așa sunt ei, mai îndrăzneți. Dar noi, ardelenii, de ce le folosim, pentru că mari tâlhari nu știam că suntem? Vasile Stati ia pur și simplu un cuvânt, trage o liniuță și trece în dreptul lui un sinonim. Nu este nevoie să treci de nivelul școlii primare ca să întocmești un astfel de vocabular ( a se vedea exemplele de mai sus!). Se înțelege că introduce și toate regionalismele care îi ies în cale,inclusivcuvinte rusețti.. Alteori le încurcă, dacă ții cont că primul cuvânt ar fi cel moldovenesc („cămeșă f. – rubașcă”). Numai că, în marea sa generozitate, d-l Stati are grijă, de câte ori i se ivește prilejul, ca sinonimul să fie luat din argoul simpaticilor noștri conlocuitori, al țiganilor, dar și din regionalisme asimilate de la alte minorități. Țintește bine „omul de știință”, nu!?
Unde mai pui faptul că citează mari personalități ale literaturii române, după metoda binecunoscută a decupajului și recompunerii pe bucățele în scopul urmărit. Îi amintesc autorului acestui vocabular că în 1941, George Călinescu, citat și de tovărășia sa, scria în „Prefață” la cunoscuta sa „Istorie a ...” că literatura este „cea mai clară hartă a poporului român”: Eminescu în Bucovina, Hasdeu în Basarabia, Bolintineanu în Macedonia, Slavici la granița de Vest, Coșbuc și Rebreanu în preajma Năsăudului, Maiorescu și Goga pe lângă Oltul ardelean sunt eternii noștri păzitori ai solului veșnic.”
(finele urmează)