130 de ani de la moartea lui Vasile Alecsandri: O gramatică a limbii române apărută la Paris în 1862, semnată V. Mircesco şi prefaţată de A. Ubicini
Este cunoscut faptul că Vasile Alecsandri, ca de altfel şi alţi scriitori români din generaţia sa, şcoliţi în Franţa, şi-au publicat cărţile şi la Paris, reeditări sau în primă ediţie, stârnind un real interes. Oraşul de pe Sena a fost, pentru paşoptişti la început, un centru spiritual şi chiar politic românesc. Printre astfel de cărţi, mai puţin cunoscută la noi a fost o gramatică a limbii române (pentru uzul francezilor), publicată de Alecsandri şi semnată V. Mircesco („Gramaire de la langue roumaine”, Maisonneuve Frères et. Ch. Leclerc, Éditeurs, 1862, reeditată în 1886). Volumul, de 180 de pagini, în prima sa parte, este o scurtă gramatică a limbii române, iar în partea a doua, un ghid de conversaţie (vocabular de bază, expresii şi dialoguri uzuale), ceea ce ne spune mult despre interesul francezilor pentru români şi cultura română. Mai mult, gramatica este prefaţată de Abdolonnyme Ubicini, mare prieten al lui Nicolae Bălcescu şi al bardului de la Mirceşti, care nu este la prima prefaţă de acest gen. Cuvântul său introductiv se constituie într-o scurtă istorie a limbii române ca limbă romanică. Redăm mai jos un fragment din textul prefaţatorului, extrem de interesant, chiar dacă, in viziunea de azi, lucrurile sunt mai complexe, desigur.
R. C.
Lucrările erudiţilor şi ale filologilor moderni tind să demonstreze o coexistenţă la Roma, încă din primii ani ai Republicii, a două limbaje (ca să nu spunem a două limbi) distincte, având fiecare vocabularul său şi expresiile proprii, şi care se dezvoltară paralel pe toată durata imperiului: latina clasică sau literară, vorbită în oraşe de către clasele înstărite şi instruite ale societăţii; şi latina populară sau rustică, folosită de plebea oraşelor şi de populaţia de la ţară. Din aceasta din urmă, adică din limba rustică transplantată, în urma Cuceririi, în nordul Italiei, în Galia, în Spania, în Dacia traiană, s-au născut mai târziu, în mod spontan şi fără intermediere, idiomurile neolatine, italiana, franceza, spaniola, româna etc.
Această pătrundere a latinei fu mai rapidă în Dacia (Dacia este leagănul populaţiilor care sunt numiţi astăzi români) decât în alte provincii mai apropiate de metropolă. Un pasaj din Eutropius, care a fost citat de multe ori de scriitorii moldo-vlahi, căci este cel mai vechi document şi totodată actul de naştere a naţionalităţii lor, confirmă această unicitate. Războiul lung şi ucigătot pe care dacii îl purtaseră împotriva invadatorilor străini, marile invazii care urmaseră ocupaţiei romane, produseră în ţinut o asemenea pustiire de bărbaţi, încât Traian trebui să îl repopuleze în întregime, prin colonişti aduşi din toate părţile imperiului: „Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas; Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta.” (Eutrop., Hist., VIII, 3) Ca urmare a acestei dispariţii sau, ca să spunem mai adevărat, a acestei eclipse a rasei indigene, romanizarea Daciei fu astfel imediată; vechea limbă fu ca măturată cu primii ei locuitori, în timp ce un idiom şi un popor nou părea să iasă la suprafaţă.
Idiomul era latina rustică amestecată cu dialectele originare ale coloniştilor. Adevărat, aceştia nu erau toţi latini pur sânge, „locuitori ai Romei”, cum afirmă vechiul cronicar Miron Costin, ci indivizi adunaţi din toate colţurile imperiului, „copias ex toto orbe Romano collectas”, specifică Eutropiu; asta înseamnă italieni din toată Italia, gali, spanioli etc. Limba pe care o aduceau cu ei nu mai era latina de la ţară a Romei, ci latina ţinuturilor din centrul şi din nordul Italiei sau a provinciilor vecine, deja sensibil modificată, aici, prin imitarea dialectelor indigene; colo prin rămăşiţele vechilor idiomuri italice. Aşa se face că în actuala limbă a românilor, alături de cuvinte care par să aparţină dialectelor primitive ale Peninsulei, se întâlnesc unele expresii de origine iberică sau galeză. Cât despre termenii romani, ei sunt peste tot. Poetul român Vasile Alecsandri mi-a comunicat o listă conţinând peste două sute de cuvinte, pe care le-a extras din operele lui Rabelais şi care, dispărute azi din limba noastră (franceza, n. n.), s-au conservat în română, cu forma şi sensul lor vechi. (...)
O dată cu curgerea vremii, româna se modifică, precum toate limbile şi, rămânând latină în fond, primi un număr destul de mare de cuvinte străine, împrumutate de la popoarele vecine, în special de la slavi. Schafarik urcă până în secolul cinci primele imixtiuni ale slavonei în limba coloniştilor din Dacia. „În vreme ce, spune el, slavii, în secolul cinci, reuşiseră să treacă Nistrul şi intrară în Dacia, se aflară multă vreme în contact cu geţii. Dovada se află în limba valahă actuală care are o cincime cuvinte slave, relativ, cea mai mare parte, la industrie, arte şi ştiinţe. Ca să mulţumească acestei influenţe civilizatoare, valahii îi expulzaseră mai târziu pe slavi din Moldova.” (Schafarik, Nouvelles Annales des voyages, 1852)
Această aserţiune este pe de-a-ntregul lipsită de probe, cel puţin în privinţa datării. Istoricii şi cronicarii români, fără să nege împrumuturile pe care limba lor le-a făcut din slavonă, le raportează la o epocă mult mai recentă, cu o autoritate care nu poate fi contestată. Nu în secolul cinci, în timpul şederii lor, destul de scurte de altfel, când slavii fură în Dacia şi când nimic nu indică faptul că ei ar fi însemnat mai mult decât alţi barbari, ci în secolul cincisprezece, în vremea marii gâlceve schismatice, trebuie să raportăm influenţa slavonei în limba română. În această epocă, moldovenii, nemulţumiţi de unirea celor două biserici, chiar dacă a fost întărită de conciliul de la Florenţa (1439), îl revocară pe mitropolitul Mitrofan şi renunţară la caracterele latine, de care se serviseră până atunci în cărţile lor, ca să adopte scrierea şi liturghia slavone. De la biserică, slavona trecu în instituţiile guvernamentale şi deveni, într-un fel, limba oficială a administraţiei. Cea mai mare parte a actelor publice, un mare număr de manuscrise din această epocă sunt scrise în acest idiom care nu era înţeles nici de popor, nici chiar de preoţi (Cogălniceanu, Histoire de la Valachie et de la Moldavie, p. 111). Timpul, în orice caz, potoli această furie; limba, după ce se abătuse o vreme, îşi reluă cursul său natural, iar un psalm de Dosoftei, mitropolit al Moldovei în 1671, ne înfăţişează o strofă de şaisprezece versuri în care nu s-ar afla, după spusele unui scriitor moldovean (A. Kalimachi), decât un singur cuvânt din slavonă:
Limbile să salte
Cu cântice-nalte;
Să strige-n tărie
Glas de bucurie;
Lăudând pre Domnul,
Să cânte tot omul:
Domnul este tare!
Este împărat mare!
Peste tot pământul
Îşi ţine cuvântul!
Pe vârfuri de munte
S-aud glasuri multe
De buciume mare
Cu înaltă cântare;
Că s-au suit Domnul,
Să-l vadă tot omul!
(...)
(Citatul, în original, este dat în limba română, urmat de traducerea în limba franceză. A. Ubicini dă şi o analiză etimologică a termenilor, făcută de V. Alecsandri, scriitorul care i-a furnizat şi textul din Dosoftei, şi o compară cu una similară a lui Bolintineanu. n. n.)
Publicând cărţulia căreia aceste pagini îi servesc drept introducere, elegantul şi spiritualul autor care face azi operă de gramatician nu a pretins să umple lacuna pe care tocmai am semnalat-o, nici să îşi asume o sarcină care nu trebuie şi nu poate să fie decât colectivă. El nu a avut altă ambiţie decât aceea de a fi primul care să faciliteze publicului francez accesul la o limbă vorbită azi de peste opt milioane de oameni, fraţii noştri de origine, şi care, abia în primele zile ale renaşterii sale a produs deja opere demne de cele mai frumoase timpuri ale vârstei sale de aur.
A. Ubicini
Paris, 29 oct. 1862
(traducere a. m.)
Adaugă comentariu nou