Melania Cuc: Viitorul râurilor noastre, între zvon și realitate

Am revăzut  dăunăzi un film mai vechi, în care lupta pentru apă, în Vestul Sălbatic american și abia cucerit de europeni, nu era defel o găselniță cinematografică, de efect.

Locuind  din moși și strămoși într-un spațiu geographic în care nu am auzit vorbindu-se despre deșertizare, doar ca temă de studiu pentru fertilizarea bărăganelor,- venind dintr-un spațiu deal-vale și cu izvore care țâșnesc  și din piatră  ,, seacă,, -pentru a curge, mai apoi, mai bogate în legende și sedimente, spre Dunăre și Marea cea mare, - nu m-am gândit niciodată că apa, banala apă de băut,  poate fi și motiv de dispută până la utopie.

 Apa era un Dar-comun și am tratat-o mereu ca atare! O da, stiam că Țara mea a avut și ani secetoși de i-au crăpat buzele, și alți ani,  extrem de ploioși, în care zăpoarele o dată rupte au măturat totul din cale. Mai știam, și asta învățasem la școală, că Omul este, sau va fi stăpânul și modelatorul Naturii! Mi se inoculase ideea că până și apa năvalnicelor râuri de munte  putea fi ,,dresată,,  și  pusă la treabă.  Am trait să văd și uriașele construcții hidrotehnice ale comunismului. Am văzut scânteia ieșind din ciocnirea apei cu cremenea,- electricitatea. Dar, apa era și este mult mai mult de o demonstrație în forță, era și este Viață. De ce atunci, am ignorat realitatea bunicilor, și în  comunitățile (rurale) am abandonat sursele de apă? S-au colmatat fântânile, izvoarele… iar noi ne-am conectat la sursa de apă trasă prin conducte,  de la rezervoarele situate la chiar peste o sută de kilometri. Am devenit dependenți de robinetele cu apometre, de sistemul centralizat, care ne oferă confortul dar și grijile pe care nu le-am avut pe când luam apa pe gratis și fără  măsură. Au fost lăsate în paragină sursele  alternative, locale, iar pentru a le repune în circuit, pentru nevoi de urgență,  trebuie voință. Să ieși din inerție este cumplit și nimeni nu mai dorește să dea înapoi acele ceasornicului.

 Ni se spune mereu că apa din pânza freatică este poluată ( cu nitriți și alte substanțe nocive, rezultate din exploatările agricole, zootehnice și că apa din fântâni are amprenta lumii noastre consumiste. ). Adevărul este undeva la mijloc, în hățișul intereselor mercantile ale omenirii.

Azi, puși în fața unui fapt imposibil de imaginat fie si numai cu un an în urmă, ( golirea barajelor, aproape singurele  rezervoare de apă potabilă) - realizăm că în  România anului 2025,  Chestiunea Apei  ar trebui să primeze în discursuri la cel mai înalt nivel. Este în joc sănătatea și siguranța vieții, identitatea și continuitatea omului pe aceste plaiuri. Un proiect, necesar sau utopic, odată ce l-ai aplicat din greșală, ar face ca  localități întregi  să dispară. Fără apă nu există nici cătun, nici metropolă.

În present, în multe zone din Țară, apa din baraje și acumulări reprezintă unica sursă stabilă pentru gospodării, irigații, microclimat și sigur că beneficiză tehnologic de  protecție în caz de inundații.

Zvonurile despre distrugerea barajelor prind să circule libere, pentru că nici o entitate politico-administrativă nu ne lămurește ce este în plan. Apar informații neclare, truncheate, câteva fiind de-a dreptul năucitoare. Astfel, în ultimul timp s-a propagat ideea că Uniunea Europeană ar urmări „readucerea apelor la matca lor naturală”. Ideea a șocat publicul , alimentează zi de zi  confuzia noastră.  Din surse oficiale aflăm că, da, chiar există un  nou Regulament privind Restaurarea Naturii, încă din 2024, dar despre care nu ne-a informat nimeni.  Deși prevederile acestuia nu presupun deschis desființarea barajelor funcționale, informația odată ce a ajuns la populație pe  fragmente a devenit interpretabilă și ne dă de frisoane.

 Dar,  noi ne bazăm pe Legi în lumea asta, modernă! Ce ne spune legislația în speță?

Nu, nu există (încă) nicio lege europeană sau națională care să impună demolarea barajelor utilizate pentru alimentare cu apă, energie, irigații sau protecție la inundații. Politicile de restaurare a naturii vizează exclusiv obstacolele hidrotehnice fără utilitate, precum microbarajele abandonate sau construcțiile care blochează migrația speciilor acvatice! Textul de mai sus ar trebui să ne calmeze, dar … conform datelor actualizate ale Ministerului Mediului, din 2024, peste 300 de obstacole fluviale din România au fost identificate ca fiind „fără funcțiune”, și o parte dintre acestea sunt propuse spre analiză pentru potențială îndepărtare.

Care sunt acestea??? Nimeni nu știe, sau daca știe nu le face publice.

Tocmai când eram siguri că am îmblânzit Natura, că am pus apa râurilor la treabă, ne vom întorce la sânul naturii? Dacă da, cu ce prețuri, cu ce riscuri asumate? Avem speciliștii și vizionarii de care este nevoie pentru a așeza piesele înapoi într-un puzzle care a fost?

În 2024–2025 s-a tot vorbit despre  Lacul Virdaru, unde ecosistemul a fost afectat în urma unor manevre hidrologice necomunicate publicului din timp. Nu este un caz singural în 2025, situații similare au apărut și la Lacul Cinciș (Hunedoara) – unde nivelul a scăzut semnificativ în 2023–2024, se crede că din cauza secetei dar și a  lucrărilor tehnice.

La barajele mici de pe Olt și Jiu, s-a intervenit fără ca pescarii și fermierii să fie avertizați din timp. Cel mai mediatizat caz de intervenție și lipsă de comunicare, a fost în zona barajului Paltinu, din Prahova. Datele acestea sunt peste tot chiar pe Net.

Pentru comunitățile din aceste zone știrile truncheate, incertitudinea sunt mai periculoase decât orice ,,reglementare,, vizată în cancelarii diverse.

România are nevoie de transparență în deciziile care se iau (și) în privința viitorului Apei.  In prag de Sărbători, mulți dintre români încă mai așteaptă să se limpezească apa care le vine la robinete. Dar, mult mai important pentru o națiune care nu mai are încredere în nimic și în nimeni, este  limpezirea  comunicării structurilor de decizie, în dialogul lor cu cetățenii.