EDITORIAL de Andrei Moldovan: Mare „kalhoz”! (I). Trecând prin știință fără să se ude

De puțină vreme mi-a fost dat să văd volumul „Dicționar moldovenesc-românesc” de Vasile Stati, ediția a II-a, din 2011 (prima ediție în 2003), apărut la Chișinău, fără să menționeze editura (doar tipografia Academiei de Științe a Moldovei – o fi suficient atât?), dar cu ISBN. Cu atât mai mult cu cât am auzit de multe ori vorbindu-se despre o imaginară limbă moldovenească, distinctă de limba română, voiam să văd cu ochii mei cum justifică autorul științific faptul că limba vorbită de mine se numește până la Prut română, iar dacă trec apa ea devine limbă moldovenească, câtă vreme, așa cum toată lumea știe, este un grai, precum cel oltenesc, bănățean, maramureșean ș. a. m. d. În pagina tehnică, rezervată editurii, autorul ne încredințează că avem în față o lucrare științifică. Acest lucru voiam să văd și eu: Care sunt criteriile lingvistice care te îndreptățesc să o consideri o limbă distinctă? Cum a apărut și cum a evoluat? Cărei familii de limbi aparține și în ce raporturi se află cu acestea? Care sunt structurile care o guvernează? Speram să dau de asemenea lămuriri esențiale în lunga „Expunere de motive”, în chip de studiu introductiv, marcată de intertitluri ciudate („Lichidarea lingvisticii moldovenești”, „Prihvatizarea cuvintelor moldovenești”, „Mama limbii românești”, „Aroganță și ignoranță” etc.). Doamne, ce naiv am putut să fiu!
Cu toate că în fiecare pagină șugubățul autor ține să amintească faptul că a realizat o lucrare științifică, niciun criteriu științific nu există. Dimpotrivă, deapănă o poveste ca la ușa cortului despre o limbă care a fost furată de hoți, iar el este în căutarea făptașilor care, cu siguranță, vor fi nevoiți să o restituie. În aceste condiții, renunțăm a mai căuta criterii științifice, ci ne mulțumim să urmărim un basm fără cap și coadă, menit să servească doar eternelor interese politice muscălești. Din punctul său de vedere, limba moldovenească nu are nevoie de definire, ci există pur și simplu, iar cei răi, cu care autorul, în chip de Alioșa cel Frumos, se războiește sunt „valahii, azi români”. Ei au „prihvatizat” sau au „furluat” (preluarea unei creații lingvistice a lui Creangă) cuvintele moldovenești, adică le-au „ciordit”, cum „traduce” Stati în românește, printr-o expresie din țigănește. De altfel, el sugerează că româna, ca termen, vine de la cuvântul rrom. Asta pentru că așa vrea dumnealui, cu argumente sentimentale. Toate răutățile din lume le poartă „ceata de lexicografi”, cum îi numește el pe lingviștii români. Pe cei din arcul carpatic îi scoate din ecuație, „Transilvania fiind o mie de ani regiune istorică a Ungariei”. Până și copiii știu că după Mohaci (1526) Ungaria nu a mai existat ca regat, iar Transilvania a fost principat autonom, când sub turci, când sub austrieci. Să nu fie la curent Vasile Stati?
Nimeni nu a pus vreo clipă la îndoială contribuția esențială a scriitorilor moldoveni, de dincolo sau de dincoace de Prut la formarea limbii române literare. Dacă leagănul ei îl constituie graiul din sudul Transilvaniei și nordul Munteniei, este și grație tipăriturilor bisericești în limba română, cu o mare pondere în aceste regiuni, răspândite în toate ținuturile locuite de români, contribuind și în acest chip la păstrarea unității limbii române, pentru că, trebuie să-i spunem și domnului (sau tovarășului?) Stati că avem o limbă printre cele mai unitare din întreaga Europă, chiar dacă nu va fi să audă cu urechea dinspre noi.
Este cât se poate de limpede că autorul amintitului dicționar confundă lingvistica cu ideologia.
(va urma)
Andrei Moldovan