EDITORIAL de Andrei Moldovan: Oasele vechilor cărturari

Cu mai bine de trei decenii în urmă, căutam în cimitirul din Năsăud mormântul lui Grigore Silaşi (1836-1897), lingvist şi filolog, teolog, membru al Academiei Române. Cărturarul, fiu al protopopului greco-catolic din Beclean (ctitor de şcoală românească în târgul unde păstorea), educat şi instruit la şcoli de pe lângă mănăstiri iezuite, cu predare în limba latină, la călugării franciscani din Dej, apoi la liceul piariştilor din Cluj şi, în sfârşit, la seminarul Sfânta Barbara din Viena, unde a fost şi vicerector (să nu uităm că a urmat şi un an de şcoală elementară la Năsăud, unde tatăl său, întors de la Adunarea de la Blaj, l-a dus pentru a-l ţine la adăpost de tulburările evenimentelor din 1848), a trăit mare parte a vieţii sale la Cluj unde a funcţionat ca profesor la catedra de limba şi literatura română a nou înfiinţatei universităţi. Pensionat, de voie-de nevoie, în urma unor anchete ministeriale care vizau activitatea lui de afirmare a naţiunii române, şi cu sănătatea şubredă, nenaiavând rude apropiate în Becleanul natal, a fost găzduit în ultimul an de viaţă la Năsăud, de sora sa, văduva protopopului Filipan.
Până la urmă i-am găsit şi locul de odihnă. Cel care a scris „Renaşterea limbii românesti în vorbire şi scriere” are numele scris pe piatra de mormânt a protopopului, cumnatul său. Îşi doarme somnul de veci cu chirie! Nu sunt eu cel care să am dreptul să învinovăţesc pe cineva. Poate că sora sa, văduvă fiind, nu ducea o viaţă prea îmbelşugată; poate că neamul lor s-a stins la Năsăud şi îndatoririle familiale nescrise s-au topit o dată cu el; poate că aceea care uneori îi mai pomenesc numele cu prilejul unor sprinţare reuniuni culturale (printre care cu siguranţă mă număr şi eu!) nu realizează că ilustrului academician i s-ar cuveni o piatră de mormânt a lui. Dar cine să mai facă şi lucrul acesta, dacă nu avem timp nici pentru cei vii!
Dacă nu am dreptul să acuz pe nimeni (şi nu îl am!), măcar am dreptul să fiu mâhnit. Mâhnit, pentru că nu este vorba doar de o situaţie anume, ci de una generală. Cimitirele noastre, ale românilor, sunt presărate de oasele unor oameni mari, oameni care au creat valori, care s-au consacrat propăşirii neamului lor. Dacă mormintele lor nu sunt şi obiective turistice, pentru că există şi asemenea situaţii, ele sunt date uitării, crucile cad, sunt năpădite de iarbă şi bălării, până când pământul care îi acoperă se netezeşte. Până la urmă, poate că asta stă în firea lucrurilor, că timpul lucrează în favoarea uitării, că ce rămâne deasupra vremii este doar spiritul de care trebuie să ne bucurăm deopotrivă.
Dincolo de toate cugetările spre o armonie interioară a acceptării celor lumeşti aşa cum credem că ne sunt date, ştiu un lucru pe care scurgerea veacurilor l-a confirmat fără greş: un popor nu poate să fie mare dacă nu are cultul morţilor! Strămoşii noştri ştiau bine acest lucru. Cărturarii din alte veacuri îşi doreau pentru urmaşii lor măreţia care le-au arătat-o întemeietorii neamului. Mihai Eminescu, prin gura personajului său, Andrei Mureşanu, spunea despre neamul său: „Voi să te văd, iubito!, nu fericită – mare!/ Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,/ Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,/ Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,/ Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!”
Poate că am putea măcar să cugetăm la toate acestea. Tot nu costă nimic!

Andrei Moldovan