EDITORIAL de Andrei Moldovan: Procese verbale confuze (2)

O poetesă ne spune: „În jurul meu, puzderie de stele;/ Nu ştiu pe care să m-aşez/ În spaţiul acesta vast cât vezi.// Voi alege la-ntâmplare/ Poate, veni-va în întâmpinare/ Vreo muză-n calea mea/ Să mă oprească pe-a ei stea.” Asta cam aşa e! Dacă te aşezi cu fundul pe stele, nu se poate să nu apară de pe undeva şi muza. Versurile acestea care nu au urmă de transparenţă ar rămâne la nivelul de procese verbale confuze, dacă nu ar fi şi ridicole. Latura ridicolă generează un umor involuntar pe care, cu siguranţă, autoarea nu şi l-ar fi dorit.
Iubirea îi munceşte de cele mai multe ori pe autorii care chinuie hârtia fără pic de milă. Poetesa noastră se destăinuie: „Inima mea e prinsă/ În şuviţele tale rebele/ Şi tresaltă când e atinsă/ de ale tale degeţele.” Acum, să recunoaştem, e cel puţin ciudat să vezi, anatomic vorbind, un organ vital pe post de mătreaţă, atinsă din când în când, pentru a o însufleţi probabil, de „degeţelele” dumnealui. Trecem peste boala diminutivării, lămurită cu ani în urmă de Titu Maiorescu, dar observăm că poetesa perseverează în acelaşi text: „Iar eu gândind mereu la tine,/ Dorinţa începe a pâlpâi,/ Apoi, să ardă cu văpaie-n mine/ Clocotind în adâncul inimii.” Iată aşadar surpriza: la declanşarea incendiului, inima s-a întors la proprietar pentru a găzdui incandescenţele, părăsind astfel frizura persoanei iubite, unde poate că i-ar fi fost mai bine, în logica textului poeticesc. Tot inima e sortită să suporte şi alte belele, dacă nu-şi vede de ale ei: „Tu, inimii îi spui/ S-o ia mai cătinel/ Ocolind spinii drumului,// Dar ea nu te ascultă/ Şi orbeşte se avântă/ În noian de iubire multă.” Este, să recunoaştem, o descoperire remarcabilă, faptul că iubirea s-ar afla prin spinii drumului, pe unde trece inima în chip de câine de căutare, adulmecând, fără teamă că se înţeapă sau poate tocmai pentru aceea. Cu siguranţă ne va lămuri autoarea într-un alt volum. În sfârşit, iubirea se revarsă şi spre lumea din jur, de unde nu poate lipsi un „ciobănel”: „Cum grijea odată/ mioare şi cornute;/ Mândru tinerel fiind/ Cu gând la negrii ochi de fată/ Se trezea fugind/ S-adune turma împrăştiată.” Dacă-i tinerel şi pus la munci grele, să păzească în acelaşi timp şi mioare, şi cornute, cred că mioriticele făpturi s-au împrăştiat din pricina ochilor iubitei. Altfel, dacă aveau ce paşte...
Să nu ne imaginăm că autoarea nu ar aborda şi o tematică a meditaţiei profunde despre lume şi viaţă şi că ar pierde ocazia să dea sfaturi despre existenţă: „Viaţa fiecăruia e-o carte/ La care titlul doar se vede/ Scris cu litere măreţe/ Ori unul ce abia se întrevede.// Răsfoindu-le, te-aştepţi/ La concordanţă-n prezentare,/ Nu rareori, la fabuloasele găseşti/ Micimea sufletească, ca atare.” La asemenea probă de măcelărire a limbii române piere şi orice urmă de umor. Te copleşeşte jalea!
Dar să nu o lăsăm singură pe poetesa noastră şi să-i adăugăm un autor ce combate puternic pe tărâmul poeziei patriotice, la modă în ultima vreme. Iată ce spicuim din versurile sale: „Ei luptând pe sfânta glie,/ Au pus pavăză, se ştie,/ La crime şi la hoţie/ În frumoasa noastră glie./ (...) Unde cântă-o ciocârlie!” Că bine zice: să le păzim, să nu păţească ceva, că sunt de-ale noastre! Numai că, volumul fiind subvenţionat din bani publici, parcă am fi tentaţi ca, în loc de ciocârlia singurică, să punem vechea şi cunoscuta inscripţie: „Aici sunt banii dumneavoastră!”

Andrei Moldovan