EDITORIAL: Patria românească (fragment)

Veşnic în stare de alarmă, poporul românesc şi-a trăit viaţa pe un ascuţiş de sabie sau cu paloşul atârnat deasupra capului. Părea mereu o jucărie fragilă în mâinile destinului implacabil. O mie de ani, toate furtunile au răvăşit diferitele principate româneşti constituite şi neconstituite în spaţiul nostru vital. S-au dărâmat pe rând domniile, castelele, cetăţile, nobilimea, negustorimea, toţi şi toate. A rămas în picioare mereu, acelaşi, pe aceleaşi locuri, numai ţăranul român…
Un popor cu astfel de existenţă ce putea să producă în ordine spirituală în cursul secolelor de necontenite răsturnări? De circa trei sute de ani, de când avem mărturii de viaţă spirituală românească, literatura noastră a fost şi a trebuit să fie mereu în slujba neamului, direct sau indirect. Înainte de-a căuta să se valorifice în ordinea frumosului, naţiunea a trebuit să-şi lămurească şi să-şi apere, prin literatură, propria-i fiinţă. Originea noastră latină a stăruit latent mereu în conştiinţa poporului însuşi, iar cei dintâi cronicari au încercat s-o şi demonstreze ici-acolo cu mai multă naivitate decât argumentaţii. Abia şcoala latinistă din Transilvania a pornit să dea acestui argument însemnătate ştiinţifică şi să tragă din el toate consecinţele lingvistice şi naţionale. Înconjuraţi de slavi, germani şi unguri, suferind apăsarea grecească prin domnii fanarioţi, românii îşi dau seama din ce în ce mai clar că nu sunt nici slavi, nici greci, nici germani, nici unguri. La baza României moderne se află acest mare efort de diferenţiere. De-aici pornesc toate iniţiativele reformatoare. Trebuie să lepădăm întreg bagajul de travestire care ne-a încătuşat şi deformat fiinţa naţională. Numai o întoarcere categorică spre Apus, în special spre Roma, va crea o ţară nouă, adevărat românească. De la 1830 iniţiativele de înnoire se înmulţesc vertiginos: învăţământul, teatrul, presa, istoria – toate trebuie să capete culoarea lor firească, naţională. De-atunci au înţeles abia românii că orice progres, mai ales în literatură, e zadarnic, dacă nu izvorăşte din însuşi duhul neamului. Acest duh trebuie căutat, în trecut şi în prezent, în singura realitate eternă valabilă, în poporul sinonim cu ţăranul. După atâtea secole de suferinţe, neamul nostru a înţeles că destinul i-a orânduit o dublă orientare: spre Apus, de unde trebuie să-i vie libertatea mântuitoare, şi apoi spre străfundurile instinctului etnic, unde voinţele creatoare vor găsi totdeauna izvorul tămăduirii şi regenerării.
Într-o sută de ani poporul român a trebuit să străbată toate etapele politice şi spirituale pe care alte neamuri le-au străbătut în mai multe secole. După 1848, anul tuturor revoluţiilor, principatele române se unesc în 1859; se alege domn Carol de Hohenzollern la 1866; în 1878 se proclamă independenţa României; în 1881 ţara se declară regat sub Carol I; în 1918 se uneşte cu ţara-mamă Basarabia scăpată de sub jugul moscovit, iar la sfârşitul aceluiaşi an Bucovina şi Transilvania. După prea lungi suferinţe şi umilinţi românii erau strânşi în sfârşit într-un singur stat naţional pe teritoriul pe care au trăit totdeauna.