România Mare s-a împlinit sub semnele Monarhiei

În istoriagrafia europeană nu de puţine ori întâlnim tendinţe mistificatoare şi antagonisme apărute între diferitele istoriografii naţionale. Multe opinii sunt tributare unor prejudecăţi şi izvoarele lor sunt orgoliile şi resentimentele care domină în fiecare naţiune. Dar pe fundalul unei istoriografii generale se disting unele care se manifestă cu mai multă cerbicie şi metodic. Dezinformările de pe câmpul ştiinţei istorice au căpătat uneori amploare prin îndârjirea cu care au fost vehiculate. Există exemple clare de acest gen în toate scrierile istorice, cu efecte negative generale, cu dezinformări programate, înlănţuite de minciuni care se nasc unele din altele. În faţa realităţii unii se manifestă cu dezinvoltură călcând peste orice norme metodologice de investigare a adevărului în istorie, cu urmări deliberate şi sistematice de mistificare a opiniei publice.
Trebuie spus cu privire la drepturile poporului român asupra teritoriului său naţional că nu puţine sunt opiniile de răsturnare a realităţii istorice. S-a manifestat astfel cu ostilitate o anume istoriografie internaţională încă din secolul XVIII, ba chiar cu mult mai înainte, care a încercat şi încearcă să să fure dreptul românilor la priopria lor istorie. Au fost negate trecutul şi faptele românilor, ţinta fiind spulberarea identităţii sale etnice şi spirituale unitare. I-au fost contestate meritele prin argumente contrafăcute care nu au nimic de a face cu realităţile cele mai evidente şi nici cu elementele cercetării ştiinţifice. Nicolae Iorga, într-o conferinţă ţinută în 1938 a definit acest fenomen drept „luptă ştiinţifică împotriva dreptului românesc”. Ceea ce a generat acest fenomen se înţelege din faptul că românii erau încorsetaţi de trei imperii, cel habsburgic, imperiul ţarist şi imperiul otoman.
Dinspre apus, austro-ungarii au fost cei mai vehemenţi, dovedint un curaj nemaipomenit în negarea realităţii, cu o aroganţă a minciunii fără egal. Sub aceste fenomene şi în aceste condiţii s-a dus lupta poporului român pentru drepturile sale la afirmare. Au existat încă de la începuturi relatări deliberat eronate despre unele evenimente din istoria noastră de către cronicarii străini. Un exemplu a fost pus în lumină prin încercarea propagandei regatului ungar, sub regele Sigismund de Luxemburg de a-şi însuşi victoria lui Mircea cel Bătrân de la Rovine împotriva sultanului Baiazid I Trăznetul, care a fost prezentată la Paris drept o victorie ungară, vorbindu-se în cronica de sub Carol al VI-lea, regele Franţei, despre vitejiile regelui austro-ungar, relatarea fiind dusă acolo de soli unguri. Sigismund nici măcar nu a dat faţa la faţă cu Baiazid, acesata s-a întâmplat mai tărziu, la Nicolope, dar după ce Mircea cel Bătrân i-a alungat pe turci peste Dunăre. Sigismund a ajuns prea târziu pe acel câmp de luptă. Realitatea acestor evenimente a fost scrisă corect în cronicile otomane.
Istoriagrafia imperială habsburguică şi apoi cea ţaristă au stat mereu la pândă pentru defăimarea faptelor istorice ale românilor. Dar naţiunea română intrase în secolul al XIX-lea într-un plin proces de renaştere şi afirmare în ciuda „războiului ştiinţific”dus de cele trei imperii fără nici o legătură cu adevărul şi normele ştiinţei istorice. Cu toată opoziţiile din jur, şi din Est, şi din Apus, a avut loc Unirea Principatelor Române în 1859 şi, în ciuda apariţiei teoriei lui Robert Rosler, la 1871, care urmărea să scoată România din Europa, a fost creat Regatul României sub Carol I şi s-a făcut unirea românilor de pretutindeni în 1918 sub regele Ferdinand. O mare realizare istorică care a îngenuncheat mincinoasa istorigrafie care circula despre români. Din păcate însă anii care au urmat lui 1 Decembrie 1918 au înregistat din nou acţini concertate şi din Est şi din vest de dezmembrare a ţării şi dezintegrare a României, atitudini exercitate cu putere şi în flux de la Budapesta, de la Moscova şi mai târziu de la Sofia.
Virgil RAŢIU