Elena Ciotmonda - Premiul Rasunetul Cultural la Festivalul „Vasile Lucaciu”

Elena Ciotmonda (născută în 15 aprilie 2004) este o tânără efervescentă și foarte talentată din zona noastră. E din Bârgăul lui Aurel Rău și Dinu Flamând. Îmi pare o liceană plină de forță. Este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național Andrei Mureșanu, Bistrița, frecventând, în perioada liceului și cercul literar de la Palatul Copiilor Bistrița. A publicat în Antologia Tinere Condeie, Editura Zorio, 2019, în Anuarul bârgăuan, nr. 9/ 2019, la Poșta redacției pe Platforma culturală online „O mie de semne”, în antologiile Plantația de cuvinte, Editura Ecou Transilvan, 2020, Conexiuni, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2021, în revistele Caiete Silvane, Mișcarea literară, Luceafărul de dimineață. Dintre premiile literare obținute, menționăm Premiul I și Premiul Revistei Mișcarea literară la Saloanele Liviu Rebreanu, Concurs Național de Proză, Bistrița, 2020, Premiul I pentru Poezie, la Concursul Național Lirismograf, Sibiu, 2021, Premiul Revistei Caiete Silvane, Zalău, la Festivalului Național de Poezie „George Coșbuc”, Bistrița, 2021, Premiul I și al Revistei Steaua, pentru poezie, și Premiul Răsunetul Cultural, secțiunea proză, la Festivalul Național de Literatură „Vasile Lucaciu”, Cicârlău, Maramureș, 2022. A fost laureată în mai multe ediții la etapa națională a Concursului Tinere condeie. În 2021, a avut loc la Bistrița premiera filmului „Katharina”(producție a Studioului de Film și Actorie fondat de Florian Zapra în 2017), în care Elena a avut rolul principal. În proiectul Erasmus „ICT Olympic Games”, în care Palatul Copiilor Bistrița este partener, a făcut parte din echipele care au reprezentat România în Bulgaria și în Turcia, cucerind prin inteligență, șarm și dezinvoltură. Mizăm pe forța scrisului ei.

 

prof. Ionela-Silvia Nușfelean

Între joc și realitate

 

Mulți oameni au plâns la înmormântarea unchiului meu Valentin. Aș numi-o popularitatea morții și anonimitatea vieții având în vedere că nu era plăcut de toată lumea. Astfel că, și mai mulți au plâns când au auzit că și-a lăsat toți banii, multicei, și zece ari de teren fiului său, Alin, care locuia de cinci ani în Irlanda. Am plâns și eu, n-am să mint, parcă ușor forțat, dar pe urmă abia de m-am putut opri! Nu plângeam neapărat din cauza morții unchiului Valentin, n-am fost niciodată cel mai apropiat de el. Noi ne vedeam rar, la o întrunire de familie sporadică  sau când îl ajuta pe tatăl meu la tăiatul porcului de sărbători. Nu obișnuiam să ne vorbim și nici nu ne priveam foarte mult, dar faptul că l-am privit în ziua aceea, încontinuu, m-a speriat. Mă temeam că avea să deschidă ochii și să vadă cum mă holbez la el. Fața lui se subțiase puțin, dar tot îi recunoșteam trăsăturile și pistruii de pe față. Părea că dormea și că pe la jumătatea înmormântării avea să se trezească, să se coboare din coșciug și să meargă acasă. Dar... nu s-a întâmplat asta. S-a coborât sicriul și, la final, toată lumea a plecat. Fiul lui Valentin avea să doboare după două luni casa acestuia, stârnind controverse între neamuri; deci oficial unchiul meu n-ar mai avea unde să plece „acasă” dacă s-ar fi trezit.

            În afară de înmormântarea lui Valentin, nu am mai avut evenimente marcante în copilăria mea. Probabil și fiindcă locuiam mai mult la țară cu bunicii mei (până să intru la liceu și să mă mut la bloc), lipsa contacului cu alți copii de vârsta mea a fost resimțită. În schimb, animalele din curtea și împrejurimea casei mi-au fost stâlpii sănătății mentale în vremurile copilăriei. Prindeam pisicile și le puneam bandă scoci pe lăbuțe alergându-le prin curte sau luam puii de rață și îi puneam într-un borcan cu apă să înoate. Ieșeam ce-i drept și cu băiatul lui Alin, Ezra, care îmi aducea ciocolată din Irlanda și eu îi dădeam în schimb slănină, însă el era mai mic decât mine și eu prea lipsit de răbdare să stau cu el, așa că revederile cu acesta erau de scurtă durată.  Norocul meu era că pe timp de vară, un lucru la care mă pricepeam era să inventez jocuri. Ofeream, în mintea mea, tuturor necuvântătoarelor caracteristici magice, astfel că în momentul în care țineam în mână o piatră, mă „hrăneam” și puteam continua aventura creată de mine, pentru mine. Frunzele de nuc erau banii cu care cumpăram „haine”, cumpărătorul fiind eu iar vânzătorul... ei bine, tot eu, și așa mai departe tot felul de jocuri aproape lipsite de sens, dar care pe mine m-au făcut să trec prin ani buni. Iarna îmbulgăream găinile bunicului și primăvara mă tăvăleam prin iarbă, însă când ploua stăteam în casă.

Și nu stiu cum a trecut vremea peste mine, dar m-am făcut adult, ajungând să stau în casă și atunci când era soare.

            Nu m-am văzut niciodată profesor în Bistrița. După ce am terminat în Cluj la Litere, mereu am crezut că voi merge în alt oraș, sau măcar că voi avea șansa. Însă cu toate acestea... nu regret. Elevii mă intrigă. Am început să devin tot mai curios de la an la an să văd cum gândește fiecare și tot ce pot zice e că fiecare copil în parte este special.

  • Dacă Bistrița ar putea să fie un animal, aș zice că e o pisică. Iulia, mândră de răspunsul ei își dă părul după ureche și zâmbește larg. Ar putea fi pisică, m-am gândit atunci. Un animal cu foarte mult potențial, care e leneș... Dar totuși mult potențial.
  • De ce tocmai o pisică? Până la urmă nu conta ce credeam eu. Voiam să văd procesul de gândire al Iuliei, ce argumente mi-ar aduce...
  • Păi... Îmi plac pisicile.

Am făcut într-un an și excursie la Brașov. Atunci am cunoscut mai bine și un elev promițător, care nu răspundea la ore de obicei. Nu stătea nici în ultima bancă, ca să nu asculte ce zic la orele de română, dar nici în față, să se simtă prea expus. Era în a treia bancă de la geam, și când îl prindeam că mă ascultă mai atent, își vâra privirea asupra drumului. Pe autocarul spre Brașov stătea tot lângă geam, iar lângă el se afla Narcisa, persoană cu care se va și afla în echipă pentru jocul propus de mine până ajungeam la cetatea Râșnov.

  • Fiecare echipă, să își noteze primele clădiri culturale pe care le vede în drum spre destinație. Echipa care observă prima cele mai multe primește un 10 la română.

Mereu am considerat că elevii trebuie răsplătiți și motivați să-și dorească să facă un lucru, fiindcă așa chiar și cei care sunt complet dezinteresați de clădirea unui teatru sau de un muzeu tot vor ști să-l identifice și vor rămâne cu ceva în minte, iar pentru mine va fi destul să-și amintească de mine când îl vor vedea, sau măcar de anii de gimnaziu.

Ochii îmi rămâneau fixați pe Sergiu, care se uită doar pe geam și nu notă nimic pe nici o foaie.  Îmi doream parcă în mod misterios să vină la mine cu rezultatele, și am tot așteptat până în aproape ultimele 5 minute în care ne apropiam de destinație dar... nu a venit. Nu a ridicat nici măcar ochii să se uite spre mine când au venit grupe una după alta, entuziasmate să-și revendice zecele. Narcisa a venit singură, fără el, fără răspunsuri, dar cu un minunat desen ce reprezenta o statuie cu poetul Mihai Eminescu. O adevărată capodoperă făcută de un copil de clasa a 6-a. Avea un stil așa curat și limpede, se înțelegea clar ce voia să exprime prin desen, și pe lângă antrenamentul pe care îl avea, se vedea clar talentul. I-am promis că am să i-l arăt doamnei profesoare de desen, iar ea a zâmbit și s-a semnat rapid pe el. Am întrebat-o dacă i-ar plăcea să existe o statuie și cu ea, cândva, în această țară, dar mi-a răspuns modestă că nu.

  • Mi-ar plăcea în schimb să fie mai mulți poeți pe care îi citim la clasă, ăștia mai noi.

De ce sunt doar statui cu poeți deja morți? Nu s-ar bucura mai mult unul în viață?

Nu i-am răspuns, doar am rămas plăcut surprins de energia cu care mi-a oferit un răspuns așa scurt și la obiect. Am știut că sunt înconjurat doar de suflete pline de talente și idei, iar ei doar îmi dovedeau asta pe zi ce trecea. I-am zâmbit și am coborât din autobuz, uitându-mă după Sergiu. Doream să se deschidă mai mult în fața mea. Probabil asta era nebunia de care sufeream. Dorința de a dovedi că fiecare poate.

            Drumul la cetate a fost relativ scurt. Am făcut poze cu copiii și colegii de catedră, am sunat pe cameră pe WhatsApp o fată bolnavă cu varicelă să vadă și ea cetatea – adică, colegii ei au sunat-o. Fătucă din clasa a 7-a, cumințică și tăcută, nu a mai făcut în viața ei varicelă, probabil nici nu a ieșit foarte mult pe afară, iar în prima săptămână de școală i-a bătut ghinionul la ușă. Mama ei, speriată din cale-afară, m-a sunat și mi-a vorbit pe un ton ușor arțăgos, că ar trebui să verific copiii înainte să intre în clasă ca acest lucru să nu se întâmple! Însă și-a cerut rapede scuze după două zile, când a aflat că varicela a provenit de la grădiniță, de la băiețelul ei mai mic.

Poze, suveniruri cumpărate de la tarabe, mai multe biluțe pocnitoare s-au ciocnit de pământ decât mi-aș fi dorit, un băiat care aproape a plâns când a văzut un șarpe de cauciuc la picioarele lui și două fete pe care aproape le-am pierdut la coadă pentru vata de zahăr au concluzionat încheierea primei zile din această excursie. Singurul care nu și-a cumpărat nimic a fost Sergiu, îngrijorător de tăcut, care doar privea acid evenimentele desfășurate în fața lui. Am aflat de la o colegă de catedră că nu avea tată, din nefericire, sau avea dar nu țineau legătura, detalii foarte neclare, asta fiindcă a discutat cu mama lui o singură dată la o ședință cu părinții.

  • A venit cu douăzeci de minute mai repede decât toți părinții. Mi-a zis că are de mers la muncă și nu o să poată fi prezentă când vin ceilalți. Femeie cu frică de Dumnezeu, simplă, modestă, curată! Avea un batic pe cap și ochi blânzi albaștri. Era puțin slăbuță și avea vocea ușor tremurătoare. A crezut că avea probleme Sergiu și de aia am chemat-o să vină, însă noi doar voiam să ne lase inițiala tatălui și un număr de telefon să se completeze în catalog. Mi-a lăsat număr de Fax și mi-a dat inițiala ei în schimb.
  • Dar cu tatăl ce s-a întâmplat?
  • Istoric de abuz de substanțe, violență domestică... Nu știu sigur dacă mai țin legătura fiindcă nu mi-a spus nimic. Sau dacă s-au despărțit înainte să îl aibă pe Sergiu... Mi-a zis o mămica care cunoaște o femeie care cunoaște o femeie ce susține că îl cunoaște pe bărbatâ-so, și el ar zice că e vina ei, că l-a înșelat, dar știi și tu cum e... Lumea vorbește mult.

Ambiguitatea care se forma în jurul lui Sergiu mă uimea. Aflam și mai multe lucruri și conștientizam că știu și mai puține ca înainte. Eram sigur că pot rezolva dilema de viață a unui om, traumele și necazurile prin care a trecut. Voiam să fac pe eroul cu Sergiu, să fiu eu figura parentală de care nu a avut parte, un pseudo-tată care își bagă nasul prea mult în treburile sale personale. Eram foarte pornit să-l ajut, asta poate fiindcă îmi aducea aminte de mine din preadolescență... Poate încercam să-mi repar propria dramă din copilărie prin intermediul lui, să-i rezolv o problemă care nu există doar pentru a-mi împăca copilul lăuntric. Un gest egoist de a crea probleme care nu există pentru Sergiu, și apoi să le fac să dispară, numindu-mă cu mândrie eroul lui. M-am ținut de el toată excursia. Am început să deschid prima dată conversații scurte, am încercat să-l ademenesc cu note afară din cochilie, dar nu se smintea. Individualitatea lui era precum un stimulant.

  • Ce clădiri culturale ai văzut de pe geam în drum spre cetate ieri?
  • Câteva. Își ținea bretelele de la ghiozdan strâns în mână, încercând să țină pasul cu elevii din stânga lui.
  • De ce nu le-ai notat în caiet?
  • Rețin bine lucruri și dacă nu le scriu. Îmi vorbea nonșalant, cu o tentă ușor lipsită de respect. Și-a luat un sandwich din ghiozdan și a început să mănânce.
  • Ți-ar plăcea să existe mai mult de o librărie în Bistrița? Întrebarea l-a luat parcă ușor prin surprindere, fiindcă s-a oprit din mestecat, și-a analizat gândurile și s-a apucat iar de mâncat. După o pauză de trei minute în care niciunul dintre noi nu a mai zis nimic, s-a oprit puțin în loc scoțându-și apa.
  • De ce să-mi doresc? E de-ajuns una. Nici de la cea pe care o avem nu am citit toate cărțile. De ce să mai fie nevoie de una?

Răspunsul lui venea aproape firesc, ca și cum în alea trei minute m-a judecat pentru întrebarea tâmpită adresată. Clar, copilul nu era introvertit. Pur și simplu nu dorea să discute cu nimeni. Sergiu m-a impresionat mult pe parcursul excursiei, și doream să îl descos și mai mult în orele care urmau, sigur era un copil talentat în interior. Însă nu am mai avut niciodată ocazia să îi ofer note de zece lui Sergiu sau să îl descopăr fiindcă nu a mai venit deloc la școală după vacanță. A lipisit o săptămână, la finalul căreia a fost contactată mama lui de către director, dar fax-ul nu funcționa și brusc nu mai exista nici o femeie care cunoștea o femeie care cunoștea o femeie să ne zică unde locuiește. În clasa a șaptea Sergiu a fost scos din catalog, fiind dat la știri, alături de mama lui, ca și dispăruți. De-abia la jumătatea semestrului al doilea, am aflat de la un copil că s-au găsit niște rude care știu ce s-ar fi întâmplat cu aceștia. Însă povestea era deja relativ veche. Presa nu mai era interesată. A fost interesată la început, atunci toată lumea făcea documentare și își exprima opinia despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla, a fost o anonimitate a vieții și popularitate a morții – a dispariției. Nimănui nu-i păsa de Sergiu la început însă după dispariția sa toată lumea rememora momentele petrecute alături de acesta.

  • Cică l-au găsit în Bulgaria, a fugit la tatăl lui.
  • Ba nu! Am auzit că a fugit de acasă și mama lui s-a dus după el, dar s-a pierdut. Ea e în nord, el e mort!
  • Hei! Limbajul! Nu vă adresați așa jignitor când vine vorba de fostul coleg. Nu e etic și moral, și noi cum suntem mereu?
  • Etici și morali! Se auzeau în cor viitori absolvenți, dar vocile lor au fost acoperite de clopoțelul care anunța pauza, având scuză să continue discuțiile teoretice despre colegul dispărut.
  • Nu știti ce vorbiți niciunul! S-a dat la știri și s-a postat pe internet. De pe fax-ul lor s-a făcut un ultim apel legat la un telefon. Vorbea cu mama lui, erau urmăriți de tatăl lor care s-ar fi întors de prin Anglia. I-a bătut pe amândoi până la sânge și s-a sinucis pe urmă. Era probabil beat sau drogat sau nebun...

S-a lăsat o liniște morbidă și mi-am luat lucrurile ieșind în grabă afară.

Mă simțeam jalnic, privilegiat să aflu adevărul pe care mi l-am dorit atâta timp să îl aflu. Am ajuns acasă și m-am pus pe scris. Chiar dacă am un laptop mai vechi cu un Word din 2006 nu m-am oprit din scris până nu m-am asigurat că avea să știe toată lumea povestea lui Sergiu. M-am străduit să o trimit la ziare dar nu îmi accepta nimeni scrierea, fiind catalogată ca: lipsită de acțiune. Așa că am scris-o și printat-o și împărțit-o prin școală, unde lăsasem mai jos un număr de telefon care putea fi contactat în situații de urgență pentru abuzul domestic. În afară de moartea lui Sergiu, nu cred că am avut alte evenimente marcante în viața de adult.

Îl iubisem pe Sergiu precum îmi iubisem copilul care am fost odată.

Număr pentru situații de urgență – ABUZ DOMESTIC: 0800.500.333

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5