Nușa Vărzaru, Râmnicu Vâlcea, Premiul „Răsunetul Cultural” la Festivalul Național de Proză „Liviu Rebreanu” – 2020

Unsprezece ani așteptase Sergiu un semn de la prietenii lui Codreni, adunând cu fanatism rezultate și trofee, sub titlul „V-arăt eu vouă!” Brusc, el înțelege că, de fapt, se refugiase sub umbrela propriilor justificări, unilaterale, egoiste si puerile. Cu inima făcută ghem, sufocată de doruri, regrete și rele presimțiri, el se întoarce în orașul de pe Bega, nerăbdător să afle și reversul medaliei, fără de care adevărul lui era doar unul incomplet și mincinos. Il întâlnește, întâmplător, pe Vaska și, chiar din primele relătari ale acestuia, convingerile lui Sergiu se dărâma, una câte una, ca piesele unui domino. Si Sergiu plânge cum nu plânsese niciodată, cu lacrimi mari brăzdându-i obrazul, cu ochii injectați și fața congestionată, oftând amarnic în răstimpuri.

Și eu am plâns, gândește Vaska, dar eu aveam antrenament. Când nu mai puteam face haz de necaz, ridicam stăvilarele, lăsând lacrimile să curgă, în timp ce surioara mea, Anita, se străduia cu blândețe, cu duioșie și cuvinte magice să pună din nou stăvilarele la locul lor. Dar, acum? Amândoi așteptam un ajutor care nu va mai veni vreodată.

După întâlnirea din seara trecută, îl trimisesem pe prietenul nostru la Hotel Timișoara, dar nu cred că pusese geană pe geană. Tras la față, cu umerii căzuți și ochii încercănați, Sergiu era imaginea deznădejdii, a dezolării și a suferinței celei mai adânci. Ziua care abia începuse avea să fie aidoma unei operații pe cord deschis, cu inima oprită și golită de sânge. Trebuia făcută, altfel vindecarea era imposibilă. După exmatriculare, Sergiu, care-și schimbase și numele, dăduse din nou examen de admitere la Litere, la Sibiu, nu la Timișoara. Intrase și aici, primul. În prezent era asistent universitar doctorand, cu doua volume de proză scurtă publicate, semnate Oleg Kelemen.

Suntem în mașina mea, mergem spre Lugoj. Prima oprire, locul unde nu e întristare, cum zice preotul. Intrăm împreună, apoi el se îndepărtează brusc, atras ca de un magnet într-o direcție pe care o cunoșteam prea bine. Am rămas mai departe. Același plâns sfâșietor, presărat cu vorbe care rugau, cereau iertare, explicau... . Bieți copii! De ce, Doamne?

Operația pe cord deschis, începută ieri, va continua în seara asta și în noaptea asta în casa noastră părintească, goală, tristă, dezolantă, un altfel de țintirim al atâtor visuri și speranțe deșarte. Veneam rar pe aici, povestea cu “se ressourcer”, cum zic francezii, sau să-ți încarci bateriile în casa parintească, nu se scrisese și pentru noi. Nu m-ar mira deloc să găsesc iarbă crescută prin colțuri, lilieci zburând prin pod sau șerpi șuierând prin butoaiele goale din pivniță.

Anita și Sergiu! Doi tineri curați care ar fi meritat să fie fericiți. Împreună. Dar, ca-n tragediile antice, destinul s-a împotrivit lucrând cu sârg în a-i priva și de cea mai mică șansă. În viață, ca și în matematică, plus și cu minus nu fac, obligatoriu, plus.

‒ Uite, prietene, am cumpărat ceva de mâncare de la Timișoara și am făcut un termos mare de cafea. Voi relua, pentru tine, partea pe care n-o știi. Anita în căutarea absolutului! Sau a imposibilului! Sau a visului ei androgin! Înțelege, Sergiu, că nu ai nicio vină! Deși ai fost singura ei șansă la o viață adevărată.

Puțină istorie de familie. Bunica noastră maternă s-a trezit măritată la șaisprezece ani, în urma unui aranjament pus la cale de fratele ei și de străbunicul nostru. Atunci, cam aceasta era modalitatea de a uni doi tineri, fiind vorba de zestre, mai ales de pământ. Ei doi, bunicii noștri materni, au dus-o, o viață, ca două scânduri strâmbe, cum scria Sienkiewicz în Quo Vadis.

Mama noastră a terminat Arte Plastice la Timișoara și, din toată istoria picturii, fusese fascinată de destinul tragic și de tablourile pictoriței mexicane Frida Kahlo. Cu ocazia singurei ei expoziții sub semnul influenței evidente a Fridei, cu multe portrete feminine în culori și contraste puternice, mama l-a cunoscut pe tata. Cum a lucrat destinul pentru a-i aduce împreună, nu am înțeles niciodată, viețile lor desfășurându-se, până atunci, în constelații aflate la ani lumină distanță una de cealaltă. Mama venea din zona Sebeșului, unde românismul se manifesta puternic în modul de viață al oamenilor, pe când tata cobora, zice-se, dintr-o veche familie boierească. Cert este că tata era al treilea diplomat din familie și, în scurt timp, urma să se prezinte la post, însurat, în Malaezia, la Kuala Lumpur. S-au plăcut? S-au iubit? Nu știu. Aș zice, mai degrabă, că nu. Mama era o frumusețe, înaltă, mlădioasă, cu ochi pătrunzători și misterioși. Părul blond, bogat și sârmos atrăgea ca un magnet, ca și bujorii din obraji, semn al unei copilării petrecute la sat, în mijlocul naturii, devenite mai apoi, primul ei atelier. Cornelius? „Asta e omul lui Sarsailă, muică, stai pe câlții tăi! Are un obraz, parcă e pus la abator!”- o avertizase bunica. Tata s-a îndrăgostit imediat. Nu de mama, ci de proiecția ei în viața unui diplomat român, trăitor pe cele mai neașteptate meridiane ale lumii. O și vedea în mijlocul unor expoziții de anvergură, dând explicații competente despre picturi, motive și influențe. Ce succese anticipa el în strângerea de fonduri în scopuri caritabile! O intuiție aproape feminină îi șoptea că pictorița aceasta fascinantă va fi briliantul carierei lui diplomatice, dăruindu-i copii reușiți, potriviți cu decorul în care vor crește.

Și cei doi s-au căsătorit, în ciuda opoziției fățișe a familiei lui tata care a vorbit, mult timp după aceea, despre o mezalianță. La rândul ei, mama era atrasă de mirajul străinătății, unde visa să-și desăvârșească tehnica în atelierele unor pictori celebri. Iluzii pierdute!

Sergiu, îți povestesc toate astea ca să înțelegi mai bine resorturile celor petrecute ulterior. Mama s-a stins repede ca pictoriță. Ea a creat când și cât a fost fericită. Când a înțeles că fusese luată, cu acordul ei, din viața adevărată, fericită, plină de resurse inspiraționale și transplantată într-un scenariu cu roluri bine stabilite, toată lumea ei pe care abia așteptase s-o transpună în portrete și culori s-a făcut țăndări. Ultimele câteva tablouri pictate nu puteau fi privite. Erau urâte, hidoase, produceau coșmaruri. Ca și Frida, mama își pictase, întotdeauna, propria realitate. Tata nu a iertat-o niciodată pentru asta, adăugând lipsei iubirii o ură mocnită care avea să se răsfrângă și asupra noastră. Mama a vrut să divorțeze, dar în vocabularul Codrenilor nu exista acest cuvânt. După venirea noastră pe lume în același an, eu în ianuarie, Anita în noiembrie, Cornelius Codreanu i-a rezervat soție sale, Anastasia, un rol pur decorativ, ca și nouă, de altfel. Dacă aș fi avut un aparat de filmat, ai fi fost cucerit de talentul lui actoricesc. În societate era soțul și tatăl atent, iubitor și tandru, iar când piesa se termina, redevenea rece, indiferent, ostil. La cea mai mică și nevinovată abatere de la codul lui draconic, ne amenința că ne trimite la internat sau la bunici în Ardeal, să paștem caprele și să strângem fânul din livadă. Nu a făcut-o niciodată, eram utili acolo, fiecare în rolul lui. Pedepsele, însă, se țineau lanț, ne culcam de multe ori flămânzi, pentru că întârziasem un minut sau nu aveam ținuta în ordine. Sau intram în sufragerie alergând ori zâmbind. Neputând să facem nimic din ce ne-ar fi plăcut, ne creasem o lume a noastră, cu povești, cu jocuri inventate de noi și multe cărți. Dar această lume nu avea nimic comun cu cea reală, cum aveam să constatăm mai târziu. Eu mai fentam zăbrelele, santinelele, căutând orice sursă de a-i ajuta pe cei aruncați de soartă la marginea societății și a vieții. Continui s-o fac și azi. Singura care s-ar fi putut pune între noi și tata, era mama, care se îndepărta, biata, de la o zi la alta, de viață. Spre sfârșitul misiunii lor diplomatice, mama dobândise un prieten, paharul, dar uitase cine este și... că are doi copii care aveau disperată nevoie de ea. Parcă fuseserăm concepuți în eprubetă și crescuți într-un beci. Atât de rupți de realitate eram. Ca niște copăcei care crescuseră pe o coastă de munte, cu rădăcinile în aer. Uneori, tata juca și rolul filantropului, amuzându-se. Arunca monede unor grupuri de copii săraci, doar ca să-i vadă bătându-se pe ele. Sau vorbea cu patos despre oamenii sărmani pe care, în realitate, îi disprețuia cu toată ființa lui. Talentul său actoricesc ne impresiona până și pe noi uneori când, cu un ușor tremolo în voce, îndelung repetat, vorbea despre țărișoara mamă și despre umilul ei fiu, el, onorat s-o slujească. Când luminile se stingeau în sala mare, preaplinul „naturelului”său ultrasensibil se revărsa cu dărnicie asupra credulilor rămași să-l aplaude. Trecând peste bruma de considerație față de cel care era, totuși, tatăl nostru, îți voi spune, Sergiu, că, prin teroarea pe care o genera în propria lui familie, Cornelius Codreanu era o brută ,chiar dacă una cu ștaif.

Cărțile din bibliotecile ambasadelor pe unde am trecut ne-au ținut loc de prieteni și de familie. Într-una dintre ele am întâlnit singurul personaj care l-ar fi depășit pe tata: contele de Hérouville, torționar nemilos al soției și fiului lor născut înainte de termen(Honoré De Balzac, Copilul renegat). Dacă acest conte scelerat afișa toate semnele unei minți care ar fi trebuit să fie obiect de studiu pentru iluștri psihiatri, tata era un om fără manifestări evidente ale caracterului său. Avea toate aparențele unui om normal. Părea un om cu calități, biroul lui era scena pe care o adora. Acolo juca rolul vieții, era omul datoriei, al unei vieți bine organizate și disciplinate. Avea în birou liste cu activități înscrise într-un fel de protocol, unele hilare de-a dreptul: să-mi curăț mustața după masă. Aici, în mod obișnuit, bifa de cinci ori, mic dejun, prânz, cină și două gustări, dar erau și altele care se refereau strict la sarcinile de serviciu din ziua aceea. În fiecare zi, altă listă! O să-ți mai spun doar un amănunt, pentru a completa un portret menit să provoace coșmaruri. Și să distrugă vieți. Tata avea o a doua familie, cu doi copii, Carlos și Ian!!! I-am cunoscut la procesul de succesiune, după moartea lui.

În timpul relatării mele, Sergiu trecuse prin toate stările, uimire, milă, indignare, revoltă care se citeau pe fața și în atitudinea lui ca într-o pagină cu benzi desenate.

Să revenim la ziua fatidică! Nu știam de ședința de analiză a activității grupei voastre, nici de materialul întocmit de Anita. Ajunsesem acasă, după o zi de muncă la restaurantul în care lucram și mă așteptam să vă găsesc acolo, ca de obicei, vorbind, glumind, râzând, citind, cu muzica în surdină sau așteptându-mă să mâncăm. Nimeni în casă! Nu-i a bună! Într-un târziu, aud pe cineva bâjbâind să potrivească o cheie în yală. Pun mâna pe bâta de baseball, ușa se deschide și, la primul pas peste prag, Anita se prăbușește leșinată. Două zile și două nopți sora mea n-a știut de ea. Plângea, gemea, tresărea speriată, voia să plece, pradă unui delir cu accente somnambulice. Apucase să-mi șoptească să n-o întreb nimic și să n-o chem pe mama. Absența ta era spaima mea cea mare și certitudinea că starea ei avea legătură cu tine. Nu m-am mișcat de lângă patul ei. Cu un prosop mic înmuiat în apă rece îi ștergeam fruntea, obrajii și mâinile. Eram speriat de moarte. Am încercat să te sun, dar mi s-a răspuns că numărul format nu este alocat. Carmen, colega noastră de liceu, mi-a cumpărat tot ce i-am cerut printr-un mesaj și mi-a lăsat cumpărăturile la ușă. Tot ea mi-a dat și primele informații. Pe scurt, tu fuseseși dat afară din UASCR pe baza unor afirmații aiuritoare, că fugeai de răspundere, că aveai o atitudine superficială, spunând oricui voia să te asculte că visul tău era sa fii prof într-un sat, să te însori cu fata primarului și să trăiești cu nevasta șefului de post. Provocat, atacaseși darea de seamă, afirmând că este proastă, aceeași pe care o tot ascultai cu greață, de la pionieri încoace.

Luată prin surprindere, Anita propune și obține vot unanim ca să fii exmatriculat din facultate. Așteptam cu nerăbdare să vorbim și, într-un târziu, am reușit s-o incit la o discuție.

„De ce, Anita?” Printre suspine și făcând eforturi epuizante, Anita își începe justificările. Erau mai multe. „Eram la început de drum și eu trebuia să mă lămuresc ce e cu Sergiu, dacă locul lui era lângă mine, sau mă aștepta o altă dezamăgire. Apoi, eram șefa unei grupe de tineri prea îndrăgostiți de poziția capului plecat pe care sabia nu-l taie, ca să poată chiuli în continuare și să nu piardă șansa cinciului salvator. Era nevoie de un cutremur care să-i oblige la asumarea răspunderii și la afirmarea propriilor opinii, noi toți de acolo urmând să fim peste patru ani oamenii de la catedră, educatorii și formatorii noilor generații. Nu am intenționat să-i fac rău lui Sergiu, dar, prin atitudinea lui belicoasă și lipsită de respect, și-a făcut singur rău. Eu am vrut o dezbatere de idei și de principii și mă așteptam ca el, inteligent cum era, să triumfe, demolând toate acuzele care-l vizau si să-și arate calitățile de om integru, apărător al adevărului. El era singurul care-i putea mobiliza pe ceilalți sa privească altfel lucrurile, pentru a schimba ceva în viețile noastre mult prea afectate de formalism, compromis și lașitate. El trebuia să fie liderul, eu eram doar unul de conjunctură. Înțelegi Vaska? În inima mea, sigur că visam frumos că într-o zi am putea fi împreună, refăcând, conform normelor din mintea mea, legendarul cuplu androgin și punând capăt lanțului nefericirilor din familia noastră, dar aș fi supraviețuit și știindu-l doar cel mai bun prieten. Mi-am dorit să-l văd ieșind la rampă contra mea, contra colegilor, contra tăcerii profilor prezenți, luptând pentru a-și demonstra verticalitatea și maturitatea. Ori, prietenul nostru ce a făcut? După vot, a plecat trântind ușa. Am crezut că mă așteaptă, că-l găsesc aici…, nici la telefon nu mi-a răspuns.” Și Anita se pune din nou pe plâns. ”Așa ar fi făcut și într-o situație limită dintr-o posibilă viață împreună? Spune tu, frate !”

“Sis, mă întreb, oare, cândva, într-o noapte cu lună plină, te-au prins ielele în livada bunicilor și te-au antrenat în dansul lor drăcesc? Tu vorbești de idei, de principii. Ascultă-mă bine! Nu vom scăpa de minciună, de pactul cu diavolul ca să trecem puntea, de umilința acceptată, nici peste o sută de ani! Tu ești un înger, pomișorul acela frumos care trăiește cu mai toate rădăcinile în aer. Tu trăiești, încă, în lumea aceea confecționată de noi în bibliotecile unor țări din lumea largă. Cu Sergiu e altceva. Nu e perfect, e orgolios, dar el se hrănește din filonul cu sevă magică al pământului, asemeni strămoșilor săi. El a văzut iarba crescând, florile înflorind, pomii rodind și a gustat din strugurii în pârg. A văzut puișorii ieșind din găoace, vițelul, iezii și mieii mergând pe propriile picioare la câteva minute după ce au venit pe lume. Sergiu a învățat să respecte pământul care ne hrănește și ne suportă pe toți. De aici îi vin dragostea de viață, maturitatea și înțelepciunea. Sergiu este un om adevărat și-și afirmă asta prin tot ce este și ce face. Asta e, iubita mea! Să sperăm că nu l-ai pierdut definitiv!”

‒ Mai departe, știi, prietene..., sau banuiesti. Te-a căutat … . Apoi…, revoluția…, un glonț rătăcit..., povestea acelor zile... .

În salonul imens, cenușiu și fără rost, mobilat sumar, ca pentru a găzdui o garnizoană inamică, pendula care se încăpățâna să trăiască, bătuse demult jumătatea nopții. Doar bătrânele fotolii ne înțelegeau epuizarea, îmbiindu-ne să închidem ochii și să le încredințăm lor toate grijile noastre. Pe măsuța de lângă noi, cafeaua se terminase, scrumiera era full, dar mâncarea era neatinsă.

‒ Sergiu, ar fi o idee înțeleaptă să încercăm să prindem două, trei ore de somn. Eu sunt pe punctul de a mă prăbuși; nimic nu mă afectează mai mult decât emoțiile aducerilor aminte. Nu, nu poți rămâne aici, mâine vreau sa fii întreg și pe picioare, pentru că avem un drum important de făcut. Iti promit o mare surpriză, cu condiția să nu-mi pui nicio întrebare. Hai, încetișor după mine!

Iau lanterna și fac primii pași pe scara care plânge de dorul piciorușelor de copii, întotdeauna desculțe, mereu grăbite s-o îmbrățișeze ca pe o bunică. „Sis, mai încet! O să te împiedici și o să cazi!” “Vaas, ești un mormoloc!”

Ajungem sus, ajutați de balustrada care, deși nu mai are echilibrul de altădată, ne depune, în deplină siguranță, pe un palier însuflețit odinioară, chiar dacă nu întotdeauna cu sunetele cele mai plăcute. Râsul, plânsul, certurile, reproșurile scrâșnite, tonurile imploratoare, suspinele înăbușite, toate se contabilizau în rubrica numită “viață”.

Sergiu se reazemă de tocul ușii celei mai apropiate camere, așteptând s-o deschid. Manevrez cheia cu mâna dreaptă, în care aveam și lanterna, iar cu stânga îl sprijin pe Sergiu, sau eu mă sprijin de el. Deschid și mă las îmbrățișat de un nu știu ce, de o fâlfâire ca de aripă de fluture, de un abur suav de floare de liliac. Un arbust de liliac Amur fusese adus clandestin de mama noastră și plantat chiar sub ferestrele dormitorului copiilor. Anita era în extaz când se întâmpla să ne întoarcem, între doua misiuni, și să-l găsim înflorit. Uneori, foarte rar, acest arbust generos ne surprindea cu o inflorescență minusculă, mult după perioada lui de înflorire. De data asta, cred, totuși, că este vorba despre o halucinație olfactivă.

În dormitorul nostru, cele două paturi erau așezate în partea opusă ferestrei, paralel cu ușa. O geană de lumină trimisă de Lună printre draperiile lungi și grele conturează siluetele celor doua birouri, minibiblioteca, păpușile Anitei și, în colțul de lângă patul surioarei mele, o sobă veche de teracotă. Patul meu era cel mai apropiat de ușa, dar Sergiu se îndreaptă glonț spre cel din stânga și se prăbușește pe el, așa îmbrăcat cum e. Ii scot pantofii și-i urc picioarele în pat, după care, cam în același fel, îmi îmbrățișez și eu patul orfan de mine atâta amar de vreme. Ne cufundăm într-un somn pe care l-aș dori odihnitor și izbăvitor de gânduri grele.

Uit lanterna deschisă. Într-un mugur de vis-trezie, constat ca mâna mea dreaptă, perna mea din nopțile fără somn, mă doare rău. Mă gândesc s-o schimb cu stânga, dar somnul mă fură, din nou.

Mă trezesc brusc, sau așa cred, tonurile ridicate ale unor voci care se ceartă. Le aud foarte clar, convins fiind că nu visez. „Cum să nu-ți placă un asemenea poet?!” „Imi place mult. Respiră poezie prin toți porii!” “Si atunci?” “ PCUS 1971!” “Un compromis necesar, copii!”, intervine o voce împăciuitoare. Deschid ușor ochiul drept, aflat parțial sub mâna mea-pernă și, într-un con de lumină slabă, văd o siluetă alb-lăptoasă, așezată pe marginea patului unde dormea Sergiu. Cu mâna dreaptă ridică ceva de pe noptieră, până la nivelul ochilor. Imi dau seama ca acel obiect, de fapt tot o dâră lăptoasă, este un ceas deșteptător, ceasul cu veverițe al Anitei, iar silueta așezată pe pat este ea. Acesta era gestul cu care ea își începea fiecare dimineață aici, nerăbdătoare să înceapă o nouă zi. Frigul, gerul, zăpada sau căldura excesivă, nimic n-o descuraja. “Scoală, leneșule, Soarele e sus, deja! Nu auzi păsărelele cântând?!”

Totul a durat foarte puțin, sau poate mult, având în vedere timpul specific visului și, lacom, deschid și ochiul stâng. Nimic! Din patul lui, țâșnește ca un arc Sergiu: “Anita, eu am glumit…!” Treaz de-a binelea privește buimac prin toata camera, mă zăreste și își dă seama că nu dorm.

‒ N-o să crezi, articulează el cu greu, ce mi s-a întâmplat. Anita...

‒ A fost acolo, așezată pe marginea patului tău!

Sergiu își acoperă fața cu mâinile amândouă. Niciunul dintre noi nu poate scoate vreun cuvânt.

Zorile încep să se buluceasca la fereastra noastră și ne dau de știre ca o noua zi sta să înceapa.

‒ Ai auzit și tu vocile sau e doar schizofrenia care ma paște? întreb eu.

‒Da, le-am și recunoscut, noi trei, într-o mică dispută, la voi la Timișoara, după o întâlnire cu poetul Grigore Vieru în Aula Magna a Universității.

‒Imi amintesc, eram în clasa a XII-a, adaug uluit.

‒Vaska, sunt făcut bucăți, nu mai știu de pe unde să mă adun, ca să nu mă pulverizeze prima pală de vânt. N-am auzit și n-am citit în nicio carte că există bucurie în nefericire. Mulțumesc, îngerul meu!

Sergiu își acoperă din nou fața cu mâinile și rămâne așa, preț de câteva minute. Nici eu nu mă simt mai bine, dar am un plan pentru astăzi și trebuie dus până la capăt. Neapărat!

De aici plec cu o idee, la care nu ma gândisem până acum. Casa asta mare nu are nicio vina pentru cele întâmplate în familia noastră. O voi recondiționa, podelele și bătrâna scară vor simți, din nou, îmbrățișările piciorușelor de copii. Se vor auzi glasuri grijulii și drăgăstoase de mame, care au nevoie de un cămin.

‒ Sergiu, la Timișoara, ne vom opri puțin la mine, doar cât să dăm cu puțină apă pe noi, să mâncăm ce om găsi prin frigider și să bem o cafea. N-ai uitat de călătorie și de rugămintea de a nu-mi pune întrebări. Pornim la drum și încep să povestesc.

După 17 decembrie 1989, vreo doi ani nu am știut de capul meu. Este perioada cea mai tulbure a vieții mele. Uneori, zăceam câteva zile, fără sa mănânc, să-mi schimb hainele sau să mă spăl. Puteam sa sfârșesc rău de tot, dar nu-mi mai păsa de nimic. Câteodată, însă, binele făcut altora are o replică, exact atât cât să te întoarcă de pe buza gropii, iar pe mine m-a întors de acolo un anume Vlad, fost fotbalist, fost profesor de sport, lăsat doar în hainele de pe el, chiar de soția lui.Vlad a fost fratele meu, bucătarul și infirmierul meu. Acum restaurantul e în grija lui. Pot să mă duc și în Lună, el știe ce să facă pentru a ține lucrurile în echilibru. Datorită lui am mașina asta , cu ajutorul lui am vândut câteva petece de pământ moștenite și am avut bani pentru a demara cumpararea restaurantului pe care îl cunoști și tu, acum. Tot în perioada aceea am avut momente în care credeam că, dacă te întâlnesc, te omor. Apoi, treceam în cealaltă extremă, deveneam conștient că nu aveai nicio vina și că Anita ne legase pe unul de celălalt pentru totdeauna. Și a venit 1991, cu un sfârșit frumos de vară. Un gând mă tot îmboldea: Caută-l pe Sergiu, caută-l pe Sergiu! Unde? La părinții lui, la țară. Dar, nu știu unde. Ai fost acolo de câteva ori, cum nu știi? Am fost. Ne lua tatăl lui cu mașina, Anita stătea în față, iar noi în spate hăhăiam cât dura drumul. Caută în memorie! Și am căutat. Dar nu am găsit nimic. După ce m-am certat cu mine, de era să mă iau la bătaie singur, am urcat la volan. Auzisem eu o vorba cu un orb care gasise Braila, ori, ceva știam precis, că până în satul lui Sergiu erau puțin mai mult de zece kilometri. Devenisem încrezător. După ce am aflat, pe roțile mașinii mele, că există mai multe ieșiri din Timișoara în direcția pe care doar o bănuiam, m-am angajat pe un drum, ghidat nu de vreun indiciu care-mi bântuia memoria, ci de lumina zilei care se împuțina. Ce-o fi, o fi, mi-am zis. Nu găsesc, mă întorc, nu mă bate nimeni. Am mers ca melcul, cu 40 de kilometri la ora și, destul de repede, au apărut casele unui sat, sau comună. Am încetinit și mai mult. Acum, încotro? Ar trebui să întreb pe cineva, dar satul ăsta parcă este nelocuit, nici picior pe drum sau pe la porți. Pe dreapta îmi apare brusc ceva ce seamănă cu un restaurant. Opresc, parchez mașina și intru. Aici e lume din tot satul, îmi spun, trebuie să-l cunoască cineva pe Sergiu. O să spun, totuși, că îmi cam pierdusem din avântul inițial. În urmă cu doi ani și mai bine, era o situație, între timp se întâmplaseră multe, iar părinții lui Sergiu aveau motive să fie reci și ostili. M-am tot luptat cu dacă și dacă și dacă. Intru. Înăuntru, o atmosferă destul de încărcată. Se vorbea pe toate tonurile, lumina era setată pe economie iar fumul te lua de ochi. La o masă era un singur bărbat. Cer voie, mă așez și aștept momentul prielnic să-l întreb ce mă interesa. Omul, însă, era dărâmat. Când nu bea, plângea că-l înșela nevasta. Am vrut să-l îmbărbătez, dar n-am prea știut cum.

Politicos, am rămas, totuși, și i-am ținut isonul un timp suficient de lung și de complicat încât să uit pentru ce intrasem. Într-un târziu, m-am ridicat mai greu decât mă așezasem, am plătit și am ieșit. Afară, o beznă, de s-o tai în calupuri. Ici, colo, câteva felinare chioare serveau doar de decor. Uitasem de mașină, așa ca am pornit-o pe jos...pe prima uliță la dreapta. Niște șanțuri largi de canalizare mă cam încurcau la mers, așa că, văzând o poartă întredeschisă undeva, mă îndrept într-acolo. O deschid, constat că nu scârțâie să trezească vreun dulău, insuficient hrănit azi. Imediat în stânga văd niște scări și în capul lor un bec slab. Fac un efort și ajung sus , unde, pe un fel de prispă zăresc un pat. Mă arunc pe el, cu o senzație de fericire greu de descris. M-am trezit a doua zi, constatând ca eram fără pantofi, acoperit cu o pătură și cu capul pe o pernă care mirosea a levănțică. De la aragazul aflat la un metru de pat, venea miros de omletă cu șuncă și aromă de cafea. Multe sentimente încercasem în viața mea, dar unul de o rușine mai mare ca acesta, niciodată! „Bună dimineața!” mi se spune. “Bună pare să fie și pentru mine, dacă m-a prins lumina zilei într-un pat curat și nu am mâini sau picioare rupte. Dacă o să-mi dați o șansă, o să vă explic ce e cu mine… .”

Ei bine, chiar în acest moment au năvălit peste mine toate durerile pe care le duceam în suflet de prea multa vreme. Si am ridicat stăvilarele ca odinioară, lăsând lacrimile să curgă. Vocea de la cafea era una blândă, iar ochii îi erau plini de compasiune. “ Doamnă, știu că sună ciudat, dar nu sunt un hoț sau un om rău… .”, după care îmi simt iarăși lacrimile în gât. „Tinere, glăsuiește doamna Blândețe, hai să ne liniștim, să bem o cafea și să mâncam ceva, până vine și fiica mea care a fost în tura de noapte, la spital. Nu e nicio grabă cu explicatiile. O să ne cunoaștem, dacă nu ai nimic împotrivă, și te vom ajuta, dacă e cazul, cum vom putea.”

Mi-a arătat unde e baia, am mers , m-am spălat puțin, după ce am tras o sperietură zdravănă văzând un monstru prizonier în oglindă, am revenit pe prispă și m-am bucurat de un mic dejun gustos și de o cafea tare și aromată. Pe la șapte și jumătate, ușa pe care intrasem și eu azi noapte se deschide și în curte intră o tânără, care să fi avut vreo 25 de ani, minionă, șatenă, drăguță și zâmbitoare. Mai multe nu am văzut atunci, pentru că tare mi-aș fi dorit să fiu scaun sau masă, ori pisica ce mi se tot înfășura în picioare. „Pe mine ma cheamă Beti.”, zice ea, întinzându-mi mâna.

“Iar pe mine, Vladimir, prietenii îmi spun Vaska sau Vaas și aș vrea sa știți că sunt teribil de jenat de toată această situație. ”Intâmplările fac parte din viață și-și au rostul lor, chiar dacă nu ni-l dezvăluie imediat. Nu arătați a spărgător, nici a evadat din vreo închisoare, așa că, să luăm lucrurile așa cum sunt!” mai zice tânăra . “Domnișoară sau doamnă, vă rog sa înțelegeți situația ingrată în care singur m-am pus și să mă creditați cu încrederea dumneavoastră. Voi reveni și voi povesti.” Fiți fără grijă!” adaugă fata.

Chiar în acest moment al povestirii, mașina încetinește, parcă din proprie voință și își ocupă locul obișnuit din fața blocului unde locuiesc. Sergiu era de o muțenie totală pe care o apreciez. Urcăm și, în timpul cel mai scurt posibil, ne spălăm, mâncăm un pic, bem câte o cafea mare și plecăm. În curând ieșim din oraș și mașina mea se așterne bucuroasă pe drumul pe care îl cunoștea prea bine. Brusc, îl aud pe Sergiu mormăind uluit: ”Dar ăsta e drumul spre Săcălaz, comuna mea!” Zâmbesc discret și-i răspund în gând: ”Am aflat demult, prietene!”

Așa, Sergiu, să continui! M-am întors la casa cu un pat pe prispă, peste doar câteva zile. Nu voiam, în niciun caz ca doamna Blândețe și fiica ei să creadă că sunt un șarlatan. Opresc mașina și din nou întâmplarea lucrează pentru mine, cele două, mama și fiica sunt acasă. Patul era ocupat de tataie Sicu, veteran și erou de război, fost prizonier în Rusia. De data asta venisem cu un buchet frumos de flori și cu cea mai mare cutie de bomboane pe care o găsisem la Cofetăria Violeta. Nu mi-e greu să constat că revenirea mea le bucură pe cele două; mă ținusem de cuvânt, nu eram un profitor nesimțit. Am mâncat împreună și mi-am început istorisirea. După tine, erau singurele ființe care rezonau cu tot ce trăisem eu până atunci. Am revenit după o săptămână, apoi ori de cate ori mă simțeam singur și pierdut, sau pur și simplu voiam să fiu acolo. S-a întâmplat să rămân și peste noapte, în zilele frumoase cand făceam focul în curte pentru grătarul care cerea și un pahar de vin… . Intre timp, am aflat că Beti nu e căsătorită, dar țin să subliniez că niciun apropos de prost gust nu a fost rostit, caz în care, dus aș fi fost. Si, cu asta, facem la dreapta după mașina aia albă și…, am ajuns.

Sergiu șoptește din nou, ca pentru el: “De aici mai sunt cinci sute de metri până la mine!” Mă fac că nu l-am auzit, nici de data asta.

Opresc mașina și din curte se aud clopoțeii cristalini ai unei voci de copil fericit: tati, tati, a venit tati! Beti deschide porțile și îngerașul meu blond, care împlinise de curând patru anișori, mi se aruncă în brațe, sub privirile albe ale prietenului meu.” Sunt felicită tati!”-imi spune ea , în timp ce mă strânge să mă sufoce și mă pupă zgomotos pe ambii obraji.”Am fost cuminte și ai venit, așa o să fiu mereu.” Si eu sunt fericit, cum nu mai crezusem vreodată că voi fi. Imi strâng copilul tare în brațe, apoi îl las jos încetișor, ținându-l lângă mine. Scot o cutiuță din buzunarul de lângă inimă, pun genunchiul jos și spun: Draga mea Beti, îți mulțumesc pentru dragostea ta, pentru răbdare și încredere, pentru copilul minunat pe care mi l-ai dăruit și te rog, în genunchi, să fii soția mea! Beti,cu obrajii în flăcări se apropie, mă îmbrătișează și împreuna ne îmbrățișăm copilul. Le iau apoi pe amândouă și ne apropiem de Sergiu: Frate, ele sunt visul meu androgin împlinit. E rândul tau! Apoi, o iau de mânuță pe fetița mea și ne apropiem și mai mult de Sergiu.

‒ Prințesa tatii, spune-i fratelui meu cum te cheamă!

‒ Anita Codleanu.