Elena M Câmpan: „Dacă există. Visul pe care l-am ținut minte. Dimineața cuvintelor”, Ed. Eikon, București, 2025

Doamna profesor și inspector școlar adaugă încă o carte la palmaresul liric  al realizărilor domniei sale.  Ni se trimite spre lectură o plachetă în culori solare, o însumare de certitudini și incertitudini sub zodia lui „Dacă”. Avem o lume obiectuală, în care omul nu face distincție de obiecte, decât puțin. Mișcarea însăși e pauperă, sub o zodie a îndoielilor, cum însăși autoarea mărturisește:

          „În jurul meu totul e dacă

          Totul a fost dacă

          Și va fi dacă

          O condițiune a ființei

          Precum condițiunea poeziei la Titu  Maiorescu”

          Este un univers deșertic, similar existenței omului modern de obicei vest-european, cu orizonturile sub lacăt, fără zenit. O lume de lucruri, sărăcită de sensibilitate:

          „Lumea lucrurilor e nesfâșită

          O plajă a lumii ce ne înconjoară

          ...Lucruri ce stau și așteaptă

          Ochi să le privească”

                                        (Despre lucruri)

          Reflecția apolinică se oprește asupra acesteia, cum este cazul în „Magazin de parfumuri”, „Ochelari de citit”(I, II) „Ceasul din Turnul  Bistriței”, „Ziua fără amintire”. „Un loc”, „Bulevardul spinării”, „Prima zi”, „O amintire care continuă” etc.

                   De obicei avem un peisaj refrigerat, iernatic, așa ca în „Un foc, un fum” unde autoarea, de la geamul școlii și primelor ore, urmărește apariția unui pauper „îmbrăcat cu o pufoaică verde/ Ruptă în coate”, care-și aprinde țigara, totdeauna doar„una singură”:

          „După ce ajunge în stradă

          Toate se încetinesc

          Pasul, mintea, inima, viața

          Și privirea mea încetinește agale

          Asupra figurii lui insolite

          La ce bun atâta grabă?”

 

          Singurul prilej de mirare este apariția semnului interogației într-o poemă de trei pagini unde semnele de punctuație nu sunt utilizate. Ce ar putea să sculpteze?

          Aceeași solitudine, fără a fi sub spectrul melancoliei profunde, doar contemplative și sugestive răsare în ”Trandafirul de pe stradă”.         

          „Între trotuar și  gardul cimitirului evanghelic

          Între două pietre diferite

          Tocmai între spațiul dintre ele

          De parcă nu și=ar fi găsit alt loc, mai moale     

          A crescut un trandafir al străzii

          Adică al nimănui

          Ce stă și înflorește și nu mai înflorește”

          Decriptarea codului din vocabule nu e o dificultate, fiindcă spre final este inclusă o cheiță, incluzând modesta roză în șirul altor roze, evocate de un Ienăchiță Văcărescu,, Goethe cu ”Heindenroslein” și cu Werther „de care nimeni nu știe/ Necunoscute suferințe”.

          Cotidianul își face loc în vers ca și cum i-ar lipsi altă locație și dacă ești bistrițean, cunoști meridianul:

          „Odată aceasta a fost o fabrică de sticlă

          Acum oamenii știu că e o școală particulară

          Și chiar așa este

          Ce legătură să fie între ele

          Mă tot uit după un obiect de sticlă

          Care să amintească de ceea ce a fost”

                              (Exercițiu de modelare)

 

          Lirismul scade până spre potențialitatea de a fi proză.

          O firavă înseninare avem în „Poezie pentru un singur cititor”(voind a pune un răvaș sub bradul de Crăciun sau între ani, al unei persoane tainic știute, intenție rămasă intenționalitate).

                   „Tablou de primăvară în patru părți”, adică patru strofe variabile ca măsură și dimensiune strofică pare o sugestie a disponibilității umane:

          „Copacii cu crengi uscate/ Se pregătesc să facă muguri/ Ulițele sunt pustii/ Monumentele tăcute,/ Crucile în cimitir au încremenit  de mult”

          Subiectiv  poate fiind, „Sala de lectură ” pare a fi cea mai reușită ca ideatică aptă de a face parte oricând dintr-o antologie de lirică  actuală sau personală:

                   „Se poate spune că/

          Veșnicia s-a născut în sala de lectură...

          Și sala de lectură este altarul nostru”

 

          Departamentul oniricului este mai promițător decât  ziua în care „Nu mi-a trecut pragul nicio amintire”:

                   „Aleile dintre clădiri erau uscate

          Am visat că eram la liceul meu

          Și stăteam la rând la cantină

          Aleile dintre clădiri erau uscate...”

         

          Aici apare un bărbat care  o ia de mână și-și vor face locuire într-o sală numită Mihai Eminescu.

 

          Socotind empatic, multe stihuiri ar putea fi elegii, subterane textualității, din pricina unui deficit de încredere, de aspirație energică spe un „ceva”. Este ceea ce unește simboliștii și moderniștii de preetutindeni și din toate curentele literare.

          O poezie, un micropoem interesant este „Mai mult decît farisei”, o diatribă severă împotriva excesului de rapel la divinitate, când sub cetina vocabulelor nu se află decât preocuparea pentru propria imagine:

         

          „Dacă l-aș avea pe Dumnezeu

          Nu l-sș da la nimrni

          Sperând ca toți la mine

          Să facă la fel”

                   (Aproximativ în același fel se exprima filosoful Gabriel Liiceanu, în proza cuvintelor, nu poetic, domnia sa fiind un antagonic Bisericii ca instituție, considerând că ar fi fost mai bine să fi rămas doar o concepție între concepțiile filosofic religioase, o chestiune absolut personală a fiecăruia.)

         

          „Dacă aș simți

           Prezența lui de netăgăduit

          Aș ascunde-o de ochii lumii

          Sperând ca toți

          La fel să facă

         

          ...Cred întru unul

          Dar nu cred în cei care vorbesc

          La nesfârșit despre el

          Și despre toate ale lui

          Lăudându-se la fiecare cuvânt

          Doar despre ei

 

          Ei nu-l au pe Dumnezeu

          Vă garantez, vă dau în scris

          Ei sunt mai mult decât farisei

          Dacă Dumnezeu ar fi cu ei

          N-sr scoate unul un cuvânt”

 

          ...Atâta vreme cât confernțele și predicile

          Atât de strigate și goale

          Sunt de fapt oglinda

          Din care lipsește chipul”

          Elena, Elena! (care semnifică în greaca veche făclie, lumină), fetițo de clasa aIIIa, pentru ce vrei matale să ascunzi acest „obiect” prețios -zis Dumnezeu- numai pentru tine, așa cum făceai cu păpușile sau vreo prețioasî și scânteietoare bijuterie?

          Dar unde ai putea să-l ascunzi fără să se știe. Cei care nu-l au ți l-ar putea fura și ai plânge. Foarte greu de ascuns!

                   Ei bine, îți voi spune eu un loc  tainic și sigur, unde lotrii nu ajung, unde rugină nu este și vremea haină nu-l atinge și-l vei avea numai pentru tine: în  inima ta.

          Să-L privești ziua și noaptea, să te bucuri de El în casa ta, când te culci și când te scoli, să vorbești cu El și-i vei simți iubirea Lui tainică. Și taină mare îți spun: El „toate le lucrează pentru binele celor care-L iubesc pe El”, cel mai frumos din întregul Univers, bucuria îngerilor și serafimilor și a milarde de inimi, toate ca ale noastre.

                                                            Prof. Vasile Găurean.